Munca voluntară şi rahatul dintre blocuri

În popor există expresia „te mănâncă şerpii“, care se referă la un loc părăsit, neîngrijit, năpădit de buruieni. Cei care au inventat-o nu s-au gândit la ceva îndepărtat de casa omului, pe câmp şi în afara aşezărilor umane, ci la un loc din imediata noastră apropiere, tocmai pentru a sublinia puturoşenia celor care locuiesc acolo unde nu te zăreşti din buruieni.  

Cam aşa stau lucrurile în câteva locuri din Reşiţa. În oricare dintre cartierele municipiului găseşti aşa ceva. În faţa blocului, în spatele lui, pe căile de acces. Iarbă care îţi ajunge până la genunchi, buruieni care cresc până la intrare în imobil. Le vedem, dar nu le smulgem. Ne minunăm cât de repede creşte iarba cu ploile astea, dar nu o cosim. Stăm pe băncuţe şi bârfim şi înjurăm, că ăia de la primărie nu vin să ne smulgă buruienile şi nici să cosească. Că gem birourile de funcţionărime, că şefii de la Spaţii verzi, sau cum s-o numi serviciul care se ocupă de iarbă şi buruieni, nu prea dau pe la blocul nostru, iar pe primar îl doare la baston! Şi apoi, dintr-o dată, ne amintim cum era cândva. Cum toate aceste munci le făceam noi, fără să ne fi împins cineva de la spate. Asociaţia de locatari avea o sapă, o lopată, o greblă şi o mătură. Locatarii ieşeau la curăţenie şi la deszăpezit ori de câte ori era nevoie. Nu crâcnea nimeni şi nici măcar nu se gândea să tragă chiulul. De mici erau învăţaţi să facă asta. Cu bidineaua văruiau bordurile, copăceii ce creşteau în grădinile împrejmuite cu „gard viu“, ori plasă din sârmă furată de pe şantierul fostului IJCM. La sfârşit, mai adăstau o vreme în faţa blocului, povestind vrute şi nevrute, neştiind că, de fapt, socializau, cum se spune astăzi.

Asta a fost atunci. Acum, fie că am îmbătrânit, unii dintre noi, şi nu ne mai ţin puterile să dăm cu sapa, fie că ni se pare umilitor, de cei tineri vorbesc, să ieşim la curăţenie în faţa blocului. Căci, nu e aşa?, pentru asta s-au inventat firmele de salubrizare, pentru asta îi plătim pe „trântorii“ din primărie, pentru asta suportăm atâtea impozite, pentru asta….

Nu aş vrea să pun punct editorialului înainte de a vă spune un banc vechi de când lumea. O delegaţie cubaneză a venit odată în România. Tovarăşii noştri a dus-o să vadă Bucureştiul. La un moment dat, în cartierul Timpuri Noi, tovarăşii cubanezi au tresărit când au văzut câţiva românaşi balaoacheşi care săpau buruienile de pe marginea drumului. Entuziasmaţi, i-au întrebat la unison: „Cuban, cuban?“ La care, fără ezitare, urmaşii lui Vasile Porojan au răspuns într-un glas: „Nu, nu, muncă voluntară!“. Astăzi, la muncă voluntară de odinioară i se spune voluntariat, dar ăştia care se ocupă cu aşa ceva nu o să vină niciodată să ne ia căcatul din faţa blocului. Cu atât mai puţin primarul pe care îl tot invocăm când ne pierdem printre buruieni şi iarba necosită.