Asta vă doresc!

Trăim zile, ore, clipe şi chiar fracţiuni de secundă care ne cheamă să fim mai buni, mai frumoşi pe dinăuntru şi pe dinafară, mai oameni şi mai altfel, cel puţin până momentele astea de sărbătoare au să se stingă şi noi o să intrăm iarăşi în pielea noastră de fiecare zi. Tocmai de-aceea, şi chiar dacă, recunosc, n-o fac cu sufletul împăcat, aş vrea să fac o urare. Celor care ne conduc, dar care nu ne sunt stăpâni, ci mai degrabă nişte şoferi aflaţi vremelnic la volanul ţării, fiindcă din banii de pe biletele şi abonamentele noastre sunt plătiţi, lor le doresc un Paşte fericit. Ca al nostru, al tuturor, să stea în casă, ca nişte buni creştini, şi să se uite pe fereastră sau la televizor, să se audă şi să se vadă.

Aşa cum a trebuit să urmărim noi „ţircusul” de la votul pentru Decretul prezidenţial pentru prelungirea Stării de urgenţă, când ceata lui Piţigoi, care-ncap toţi într-o cofetărie şi se satură din două savarine, ciripea că nu vrea şi nu vrea, sau partidul cu 4,5 membri cu tot cu neamuri, al cărui lider cerea cu voce groasă să-nceapă odată economia să duduie, că prea i s-au dezumflat cauciucurile. Eu n-am nimic cu nimeni, doar întreb pentru un prieten, de ce nu se duce el să tragă la şaibă, s-o repornească? Păi noi cam asta am văzut.

Când m-am uitat pe fereastră, pot să zic că, oricât m-am chiorât, n-am văzut crac de miliţian sau de militar în Humvee, ca la televizor, care să dojenească măcar babele şi moşii din zona mea, care umblă ca banul ăl rău cât e ziulica de lungă. În rest, de la bucătărie mai văd cerul înroşit spre Timişoara, şi cam atât.

Când mă satur de imaginea asta de amurg din vremuri normale şi mă pun iar în pat, la televizor, mă simt pătruns de un scepticism fără margini şi o nedumerire infinită când îi aud pe câte unii că vorbesc despre majorarea pensiilor, când ei n-au bani nici să treacă strada, în loc să arunce o privire, fie ea şi în fugă, la milionul ăla şi ceva de şomeri din mediul privat.

După ce mă satur şi de imaginile astea şi mă ciupesc de burtă, ca să văd cu cât a mai crescut stratul de grăsime de când stau acasă, mă duc iar în bucătărie şi, pe drum, parcă în ciudă, mai şterpelesc un Raffaello din tăviţa de pe masă. În blocul de vizavi, tot la geam şi el, şi tot netuns şi nebărbierit, vecinul pe care nu ştiu cum îl cheamă se uită-n gol a milă goală. Nu pot decât să bănuiesc că, de vreo trei săptămâni, e şomer. Constructorii nu ştiu să lucreze de-acasă. Ei pot însă să se întrebe nu când, ci dacă pentru roaba şi mistria lor o să mai înceapă, vreodată, lucrul. Ca vecinul meu…

Deci, Paşte fericit vă doresc! Ca al nostru.