România cheală

adi cranganu 5

Dacă ar fi să mă iau după Facebook, ceea ce mi se întâmplă, totuşi, foarte rar, pentru că eu prefer să-mi îmbogăţesc cunoştinţele din cu totul alte părţi, aşadar, dacă ar trebui să ţin cont de ce scrie şi se arată acolo, în maximum vreo două săptămâni România ar trebui să rămână cheală. Din ce deduc eu tot urmărind ce mi se scurge prin faţa ochilor pe paginile alea, la noi pădurea se fură ca-n codru. La două citate filosofice, trei rugăciuni şi două sute de urări de bună dimineaţa, hai la mine la o cafea, hop şi cinci mii de camioane cu buşteni care o şterg pe şestache din ţară. Recunosc că n-am prea luat lucrurile în serios, fiindcă, cel puţin din ce ştiu eu, România nu-şi vinde pădurile de azi, de ieri, ci cam dintotdeauna.

Eu am să mă opresc numai la ultimii vreo 35-40 de ani şi dau numai un singur exemplu, hai două, să zicem, în sensul ăsta. În 1981, eram grănicer la Pichetul Corneasca, asta vine undeva pe lângă Bixad, în judeţul Satu Mare, şi când m-am dus prima oară în frontieră nici n-a mai fost nevoie să mă uit la gard sau la fâşia arată ca să-mi dau seama unde se termina România şi unde începea Uniunea Sovietică de-atunci. Dacă dealurile pe care le străbutusem de la pichet până acolo, cale de vreo 7 kilometri, erau chele ca-n palmă, de cred că se vedea muşuroiul de cârtiţă de pe Lună, Republica Sovietică Socialistă Ucraina, cu pădurile ei vâlvoi, m-a lăsat cu gura căscată. Cât vedeai cu ochii, era un contur limpede şi clar, ca al unei câmpii pârjolite care se izbeşte cu capul de un zid verde, înalt şi de nepătruns. Aşa că să nu-mi spună mie nimeni că abia acum ne-am apucat să ne tăiem crengile.

La o scară mai mică, pot să zic că şi eu am contribuit, cu toate că pe vremea aia nici prin cap nu-mi trecea că fac cel mai mic rău, la defrişarea României. Tot atunci, în Armată, între pichet şi sat erau numai fagi unul şi-unul, şi semănau între ei de parcă ar fi fost gemeni. Vreo două săptămâni, noapte de noapte, în loc să dormim, eu şi colegii mei ne duceam în pădure, pe un întuneric de nu ne vedeam vârful nasului, puneam jos vreo trei, patru copaci din ăia de toată frumuseţea, îi legam cu lanţuri şi îi trăgeam cu caii până într-o poieniţă, îi curăţam de crengi, îi tăiam şi îi urcam în căruţele celor din sat, care stăteau la coadă pe drumul forestier. Dacă-mi amintesc bine, era 1.500 de lei un transport, dar noi ne mulţumeam cu trei litri de pălincă de 65 de grade. Ne făceam praf, în fiecare dimineaţă, şi aşa uitam şi de bătăturile lăsate de topoare în palme. De paza frontierei nici nu se punea problema. Niciodată în istoria pichetului Corneasca nimeni n-a fost atât de nebun încât să vrea să fugă la ruşi.

Amintirea acelor ani frumoşi mă face să zâmbesc; îmi trec mâna prin păr şi-mi dau seama că-ncep să semăn tot mai mult cu ţara mea.