Anina care nu mai e!

Într-una din serile trecute, de fapt, cu mult după miezul nopţii, am urmărit la TVR 1 o emisiune despre tragedia din 2006 de la Mina Anina, în care au murit şapte mineri. O emisiune cu doi invitaţi, un antropolog şi un fost inginer miner de-al locului şi două reportaje realizate la interval de 10 ani unul de celălalt.

Primul reportaj, la doar un an de la consumarea nenorocirii, păstra vie amintirea dimineţii de 16 ianuarie 2006, cu soţiile depănând ultimele ore de viaţă ale celor cu care întemeiaseră familii, cu părinţi storşi de ultimele lacrimi, cu minerii pe care gheara morţii nu reuşise să-i suprime acolo jos, în burta goală a hăului, cu politicienii momentului prezenţi la gura puţului I, la câteva ore de la explozia din subteran şi ale lor promisiuni care mai de care mai fanteziste. Între durere şi disperare, neputinţă şi nelinişte oamenii aceia, din reportajul televiziunii, păreau să mai aibă o speranţă pentru ca adevăraţii vinovaţi de moartea ortacilor să plătească. Deşi, mulţi vorbeau de greşeala artificierului, mort şi el în explozie, s-au găsit destui să arate cu degetul spre adevăraţii vinovaţi. Spre cei din conducerea Exploatării minere care nu fuseseră în stare să le confecţioneze nici măcar nişte amărâte cozi pentru lopeţi şi târnăcoape, spre cei de la Bucureşti care intenţionat nu interveniseră în modernizarea minei şi a minelor din ţară pentru ca acestea să se închidă una după alta.  

Al doilea reportaj, producţie 2017, reflectă situaţia tristă în care a ajuns exploatarea mineră, soţiile şi familiile morţilor secătuite de puteri, oraşul rămas fără oameni, plecaţi să „lucreze la stâpânii din Austria şi Germania“, dar şi fără spital şi fără nicio speranţă că cineva le va face dreptate pentru acea dimineaţă nenorocită din ianuarie 2006. În locul copiilor şi tinerilor, o populaţi îmbătrânită care îşi poartă în cârcă ultimii ani de viaţă. Cei mai mulţi dintre ei, mineri din tată-n fiu, de-a lungul a zeci de generaţii. Iar în urma lor, a acestor nefericiţi ortaci, contemporani cu vremurile în care minele au fost  condamnate la dispariţie, nu rămâne nimic în afară de câteva fotografii şi filme documentare realizate în acea dimineaţă de început de an. Ba, mint. Rămâne un muzeu al mineritului din care nu vor lipsi amintiri despre ceea ce a fost cândva la Anina. Şi astea, atâtea câte au scăpat de cei care au vândut la fier vechi bucată cu bucată din utilajele, suruburile şi şaibele acelor agregate. Adică, din istoria unei aşezări care mai există doar pe hartă.