Repetent în clasa 1

Îndrăznesc să spun că internetul, adică nu el, luat ca întreg, cât mai degrabă bucata numită Facebook e locul unde se simte cel mai bine, cel mai exact, pulsul organismului care e societatea românească. E vena prin care curge, ca sângele, informaţia, şi mai ales răspunsul la ea, adică părerile şi trăirile românului de rând. Merg chiar mai departe de atât şi mai spun că nicio oglindă din lume nu ne arată mai limpede chipul hâd, decât o face Facebook-ul.

Să vă explic de ce am scris asta. Fiindcă acolo se văd, mai bine ca nicăieri în altă parte, prostia şi incultura în stare pură de care suferim. E impresia pe care mi-am făcut-o în puţinul timp petrecut acolo, iar unul dintre motivele pentru care îl ocolesc atât cât pot e cel despre care am să scriu în continuare.

Aşadar, orice ştire sau postare are măcar un comentariu, ceea ce e firesc, la urma-urmei, pentru că, în ultimă instanţă, Facebook-ul nu e altceva decât o reţea de socializare, şi nimic mai mult. Asta nu înseamnă însă că ne putem da în stambă cum ne vine pe chelie şi să scriem mai agramat decât o făceau strămoşii noştri din Evul Mediu, ba, uneori, chiar la nivelul Omului de Neanderthal, care scrijelea mai explicit pereţii peşterilor decât se exprimă mulţi dintre semenii noştri de azi.

Cred că, în principal, din cauza asta citesc în diagonală cam tot ce scrie pe Facebook – mă doare sufletul, mă doare la propriu, să văd cum e măcelărită limba română. De multe am impresia că a venit cineva cu un burete mare, cât ţara asta, şi a şters de pe tabla memoriei tot ce-am învăţat în primii ani de şcoală, aşa încât o grămadă de internauţi ar trebui să-şi treacă în CV, la rubrica studii, cel mult grădiniţa. Pentru marea parte dintre ei, locul cratimei între cuvinte e cel mai negru mister, al virgulei în propoziţie e o adevărată nebuloasă, iar de scrierea cu diacritice nici măcar n-au auzit.

Şi mai pot să spun că, de când mi-am făcut pagină de Facebook, nu ştiu câţi ani să fie de-atunci, dar sunt destui, eu n-am văzut încă o postare sau un comentariu scrise corect de la un capăt la celălalt, dintre miile pe care mi-a căzut privirea.

Cred însă Statul – scris corect, cu S mare – e pe cale să rezolve şi problema asta, aşa cum a rezolvat cu Legile justiţiei, cu 10 August şi cu pensiile speciale, cel puţin în ceea ce priveşte generaţiile viitoare. Adică, în sfârşit, a apreciat la justa ei valoare munca titanică depusă de dascăli, i-a umplut pur şi simplu de bani, iar ei abia de-acum încolo, când chiar se merită, au să se ocupe aşa cum se cuvine de elevi şi-au să le bage pe gât şi limba română, şi toate celelalte materii şi ştiinţe.

Primul pas a şi fost deja făcut – şcoala pe internet, de acasă, ca pentru vreme de pandemie. Cât despre mine, în condiţiile astea, răsuflu uşurat că nu mai trebuie să merg la o şcoală care o să scoată genii pe bandă rulantă şi la care eu aş rămâne, cel mai probabil, repetent în clasa întâi. Sau a-ntâia? Nu sunt sigur şi, ca să nu greşesc, am să scriu repetent în clasa 1. Poate aşa m-ar trece.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •