Rămăşiţe de eternitate
Când eram tânăr, citeam cu o disperare pe care, de atunci, doar foarte rar am mai trăit-o. E drept că în vremurile acelea nici nu prea aveam ce altceva mai bun să fac cu timpul meu, cum la fel de drept e că acum scrisul îmi acoperă aproape toată viaţa şi nu mai lasă loc de nimic altceva.
Nu ştiu ce m-a apucat de mi-am amintit tocmai acum de vremurile acelea, şi mai cu seamă de câteva imagini care se încăpăţânează să se agaţe, parcă, de memoria mea. Ceva trebuie să se fi întâmplat, dar nu-mi dau seama ce. Ţin minte foarte bine că, în primii mei ani de uzină, imediat după ce am terminat armata, circulau printre noi câteva cărţi care se dădeau din mână-n mână, mai întâi pe la doamnele şi domnii din birouri, şi abia la sfârşit, ferfeniţate şi uneori cu pagini lipsă, ajungeau şi la mine. Eu eram capătul lor de drum. De fapt, cărţi vorba vine, fiindcă în realitate erau nişte dosare cu foi trase la xerox, cu scrisul atât de şters încât de multe ori trebuia să merg pe ghicite, iar alteori doar să bănuiesc cam ce-a vrut să spună autorul. Acum, dacă stau să mă gândesc, cam toate erau ori siropoase, ori pornografice, ori din acelea pe care le închideai după două pagini citite.
Încerc să mă dumiresc de unde până unde m-am apucat să scriu azi despre toate astea, dar nu găsesc un răspuns, am doar o bănuială, aşa că trec mai departe. Peste câţiva ani, cred că tot blocul, în afară de mine, citise „Toţi oamenii sunt muritori”, aşa că aproape n-am avut încotro şi am citit-o şi eu. Recunosc că m-a impresionat, dar nu prea tare şi nici aşa cum consider acum că ar fi trebuit. Eram la vârsta la care moartea mi se părea la fel de îndepărtată ca şi infinitul, iar la ideea de a trăi veşnic aveam tot timpul din lume să mă mai gândesc. Am încercat să mă pun de câteva ori în locul personajului din roman, al nobilului Raimon Fosca, dar n-am prea înţeles cum e să-ţi moară iubitele, copiii şi prietenii, şi tu să rămâi veşnic tânăr şi să te ascunzi mereu, vinovat de crima de a fi nemuritor.
Poate fiindcă străzile sunt tot mai pustii pe zi ce trece, şi magazinele tot mai goale de la o oră la alta, scriu toate astea. Poate… Dar să continui. După o altă bucată de vreme, am descoperit eu însumi o carte minunată, apoi mi-am îndemnat, ba uneori chiar mi-am rugat prietenii s-o citească. „Portretul lui Dorian Gray” era altceva decât tot ce întâlnisem până atunci, iar pe Oscar Wilde l-am iertat pentru toate păcatele lui. Mi-a plăcut şi ideea, adică îmbătrânea tabloul, iar el, Dorian Gray, rămânea tânăr, cu atât mai mult cu cât, în perioada aceea, mă bătea gândul să scriu chiar eu o carte în care viaţa să înceapă de fapt cu ieşirea din mormânt şi să se sfârşească cu naşterea, în care, normal, îţi cunoşti fiecare pas din viitor, dar îţi uiţi pe loc trecutul, însă mi s-a părut prea complicat şi am lăsat-o baltă.
Mi-au trebuit însă aproape 30 de ani, nişte străzi pustii şi magazine devastate ca să înţeleg că, de fapt, două dintre cărţile care la vremea lor m-au pus pe gânduri vorbesc despre nemurire. Şi cum am timp să mă mai gândesc un pic, mă întreb dacă mi-ar plăcea să trăiesc veşnic. Nu cred. În primul rând, n-aş şti la ce vârstă să mă opresc, apoi că sigur m-aş plictisi. Să zicem că vreo mie de ani aş scrie şi altă mie aş citi. Habar n-am însă ce aş putea face cu restul de eternitate care mi-ar rămâne.
