„De ce trag clopotele, Mitică?“

„De ce trag clopotele, Mitică?“

De ceva vreme, în prima zi de miercuri din lună, sună alarmele. Lucru bun pe de o parte, dar într-o zi am avut un șoc. Fiică-mea nu era la gradiniță, ceea ce înseamnă că mă aflu ca într-un arest la domiciliu cu cei mai de temut terorişti ai lumii. E un copil extraordinar, dar e la vârsta la care are întrebări pe care le scoate dintr-o mică tolbă şi te lasă „pe interzis”.

Aşadar, zi de miercuri, sună alarmele și fata începe speriată… „Mami, ce se aude?“ „Nu se aude nimic…”, răspund eu, obişnuită deja cu sunetele. „Mami, se aude ceva”, zice copilul. „Ah, da, sunt alarmele“. „Alarmele?”. Şi încep să îi explic ce sunt alarmele şi de ce sună. Bun… am crezut că am scăpat doar cu atât, chiar eram mândră de mine că era prima dată când fata rămânea fără replică.

Evident că nu a fost aşa. „Dar mami, şi ce facem?” „Păi, trebuie să ne adăpostim”. Eh, și acum vine şi întrebarea de o mie de puncte… „Unde, mami?”. Aici a fost șocul meu… ce să îi spun copilului? Evident că m-a cuprins râsul, pentru că mi-am imaginat cel mai sumbru scenariu, şi mi se părea nemaipomenit de comic cum încerc eu, cu doi copii după mine, unul urlă, altul ţipă, în timp ce eu sun la interfonul blocului de pe strada George Enescu şi rog un locatar de acolo să-mi deschidă uşa să ne adăpostim în buncăr. Sinceră să fiu, ştiu unde ne-am putea adăposti, dar mărturisesc că iubesc naţia asta de români pentru că sunt atât de prevăzători încât au făcut planuri pentru cele mai groaznice momente din viaţă. Vă daţi seama cum ar fi dacă ar veni bombardamentul: unul dintre locatari ar sta acasă pentru a răspunde la interfon tuturor celor din zona Luncă.

Acum lăsând gluma la o parte: dacă ne-ar lua cineva, doamne fereşte!, prin surprindere cu aşa ceva, am mai avea noi timp să găsim interfonul respectiv?

Comentarii