O generație maladiv de sensibilă
Am văzut, zilele acestea, cu… stupoare era sa zic, dar mă tem că nu e termenul cel mai potrivit, pentru că ceea ce doresc să remarc aici nu face decât să adeverească un trend pe care îl consider purtător de fiori reci pentru ce va urma; am văzut, deci, o imagine. Aceasta face parte dintr-un articol publicat într-un ziar occidental de mare circulație. În ea, un copil de şase-şapte ani, pe un scaun, la vaccinare, înconjurat de cinci-șase adulți, copleșit practic de ei, într-o terifiantă scenă vivantă cu „actori înghețați” în posturi grotești. Copilul, cu o cască de realitate virtuală la ochi, ținută cu forța parcă de unul dintre adulți, probabil tatăl. Un cadru medical aplecat aproape periculos asupra puștiului, înfigându-i minusculul ac în braț de parcă era vorba de cine știe ce intervenție chirurgicală complicată, și mai mulți alți adulți, al cărui rol părea obscur în această scenă, și ei aplecați asupra bietului „pacient”, ca pentru a-l feri de toate răutățile lumii.
Fotografia provine dintr-o țară care a vaccinat masiv anti-Covid-19, dar nu are importanță, pentru că ea e definitorie pentru perioada de „millennialism” pe care o traversăm. Comparativ cu vaccinurile pe care le-am încasat noi când eram copii – mult mai dureroase, cu siguranță și fără evadare în realitatea virtuală – scena pare science-fiction, doar că nu despre asta e vorba. Nu rămânem, evident, cantonați în medicina anilor 70 (dacă vorbim despre copilăria autorului acestor rânduri), dar această atitudine de grijă copleșitoare este definitorie pentru apariția în aceste generații a unei sensibilități exacerbate, a unei ruperi masive de realitate care va transforma cu timpul ființa umană într-una debilă, incapabilă să gestioneze lumea fizică în care trăiește. Poate veți râde, poate vă veți gândi la conspirații, dar realitatea există.
Desigur, pentru un copil orice experiență care ține de un act medical, mai ales când implică ace sau alte instrumente, este traumatizantă. Aceasta însă poate fi depășită prin empatia cadrului medical, care știe sau ar trebui să știe ce are de făcut, și nu credem că o ceată de adulți bulversați sufocând copilul aduc acea liniște de care are nevoie cel mic. Se știe deja că vaccinarea de care vorbim este o procedură extrem de ușoară, acel ac este foarte mic și inocularea durează câteva secunde.
Însă nici măcar de asta nu e vorba, ci de o abordare care s-a insinuat periculos în ultimii ani. Părinții își protejează excesiv copiii. Poate fi o atitudine normală, în condițiile în care nu devine patologică. Nu sunt psiholog pediatru sau sociolog, nici măcar de ocazie, dar încerc să observ, din punct de vedere jurnalistic, evoluția lucrurilor, care pare să aibă un asemenea trend. Cei mici și mai apoi adolescenții devin nu numai dependenți de realitatea virtuală, dar și lipsiți de instrumente reale de a suporta realitatea care uneori poate fi extrem de frustă. Părinții nu vor exista pentru totdeauna și, oricum, și ei sunt derutați în această perioadă, pentru că nu mai știu ce gen de educație hibridă să mai aplice. Copiii, adolescenții rămân mult prea mult în casele părinților, nu au responsabilități și nici nu sunt încurajați să le aibă. Se pomenesc apoi că, dincolo de internet, de VR, de filme, de mediile de socializare, există o lume în care se suferă, se moare de adevărat și nu există „respawn” (termenul vine din engleză, e popular în jocurile video și înseamnă a reda vieți unui personaj ucis în acel joc – n.n.). Știm că e cool ca la cabinetul medical modern să ai instalație și cască VR, dar acest lucru nu face decât să amâne dezvoltarea firească a copilului, obișnuirea lui că va trebui să se descurce fizic pe această planetă.
Tehnologia este bună, fără îndoială, și oricum evoluția ei e deja independentă, nu o mai putem controla. Este inexorabilă. Ar trebui, însă, să privim mai atenți la capcanele ei, pentru a nu-i deveni prizonieri. Autori la modă postulează despre „irelevanță” drept principalul pericol care ne paște într-o lume supertehnologizată. Și mă tem că au dreptate.
