NATO 70/15. O lecţie de istorie

mario2 e1552647194829

În urmă cu 15 ani, pe 29 martie, România primea statutul de membru al Alianţei Atlanticului de Nord. Pe 2 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, drapelul ţării noastre a fost arborat la Cartierul General al Alianţei de la Bruxelles.

Pentru România, NATO a însemnat “certificatul de bună purtare” şi garanţia că nu se va mai întoarce cu faţa spre Est! După aderarea cu drepturi depline la acest club politico-militar, preşedintele american George W. Bush a declarat că economia României este una “funcţională” şi am fost admişi şi în Uniunea Europeană, chiar dacă mulţi se îndoiau de performanţele noastre. Şi, pe bună dreptate!

În urmă cu 15 ani, după un efort al societății românești susținut de toate partidele politice parlamentare, România devenea membră cu drepturi depline în cadrul Alianței Nord-Atlantice. Armata a avut un rol esențial în demersurile de aderare și apoi integrare în NATO. Momentul invitării în alianță, summitul de la Praga de acum 17 ani, surprindea România cu un batalion de infanterie și un pluton de poliție militară în Afghanistan, umăr la umăr cu militarii din Statele Unite, în misiune la Kandahar se afla Batalionul 26 Infanterie Scorpionii Roșii, comandați de actualul general Nicolae Ciucă.

Peste doi ani, cînd țara noastră devenea membră cu drepturi depline în NATO, Scorpionii Roșii comandați tot de generalul Nicolae Ciucă, pe atunci locotenent-colonel, se aflau în misiune Antica Babilonia din Iraq. Un parcurs de aderare susținut de priceperea, devotamentul și sacrificiul militarilor români, care au reușit să cîștige încrederea aliaților. Profesionalismul ostașilor noștri a fost confirmat ulterior în cele mai dificile misiuni la care a participat Alianța, în Kosovo, Afghanistan şi Iraq. Joi, în organizarea Ministerului Apărării Naționale, în Capitală s-a lansat campania „România 15 ani în NATO. 70 de ani de la înființarea Organizației Nord-Atlantice”.

Principala responsabilitate a NATO, de a proteja şi apăra teritoriul şi populaţiile Alianţei împotriva oricărui atac, este îndeplinită de întreg personalul, bărbaţi si femei, aparţinînd forţelor armate ale ţărilor aliate şi ale celor partenere. Sub pavilionul NATO, aceştia, din nordul îndepărtat pînă la Marea Mediterană şi de la Oceanul Atlantic de Nord pînă în Afghanistan, sînt hotărîţi să asigure securitatea naţiunilor, ei reprezentînd expresia cea mai clară şi cea mai puternică a tot ceea ce înseamnă Alianţa.

Consolidarea posturii de descurajare şi apărare a NATO în mediul terestru, aerian, naval, spaţial şi cibernetic, prin adaptarea şi consolidarea răspunsului adecvat unui mediu de securitate complex şi imprevizibil cu o serie de provocări şi ameninţări statale şi non-statale, inclusiv atacuri teroriste, cibernetice şi hibride, a reprezentat preocuparea comună a liderilor organizaţiei Nord-Atlantice.

Pentru a sta la masă cu puternicii lumii şi pentru a demonstra hotărîrea politicii externe româneşti de a se desprinde total de sub “aripa” Rusiei, Regimul Emil Constantinescu a sacrificat, în 1999, bunele relaţii cu vecinii sîrbi, permiţînd avioanelor NATO care bombardau Serbia să survoleze spaţiul aerian românesc. A fost un gest criticabil şi criticat, dar care a cîntărit mult în viitoarele relaţii euro-atlantice. Ca să ne aducem aminte, voi spune că în urmă cu 20 de ani, la 24 martie 1999, NATO a început seria de 78 de zile de bombardamente asupra Serbiei, în cadrul cărora sute de civili au fost uciși și mult mai mulţi au fost răniți, sub pretextul de a obliga Belgradul să înceteze reprimarea separatiștilor albanezi din Kosovo. Numeroase structuri civile din întreaga țară au rămas în ruine după bombardamente. Bombardamentele NATO au poluat terenul cu uraniu sărăcit. Substanța radioactivă folosită pentru munițiile capabile să penetreze armura se consideră a fi motivul principal al cazurilor de cancer astăzi.

NATO a declanșat operațiunea la 24 martie 1999 – fără undă verde din partea Consiliului de Securitate al ONU -, în urma refuzului președintelui sârb Slobodan Miloșevici de a înceta reprimarea gherilei separatiste și civililor kosovari. Intervenția s-a încheiat în iunie, cu retragerea forțelor sârbe din Kosovo, teritoriu care a fost plasat sub administrație ONU.

Potrivit unor date oficiale de la Belgrad, aproximativ 2.500 de civili sârbi au fost uciși și aproximativ 12.500 răniți în cursul celor 11 săptămîni de bombardamente!

Acesta a fost o parte din preţul plătit de România pentru aderarea la NATO. Iar, cînd cineva se întreabă “ce caută militarii români în Afghanistan” îl rog să-şi amintească de isteria şi campaniile PRO NATO din România acelor ani. Nu am fost primiţi în “primul val” de extindere spre est, însă l-am prins pe al doilea! Şi am dovedit că sîntem parteneri loiali şi predictibili!

La 4 aprilie, NATO, care astăzi reuneşte 29 de state, aniversează 70 de ani de la înfiinţare, în 1949. La 70 de ani, Alianţa Nord-Atlantică se confruntă cu o ameninţare internă potenţial devastatoare. Trei guverne ale naţiunilor membre – din Polonia, Ungaria şi Turcia – și-au subminat propriile sisteme democratice în diverse grade, suprimînd libertatea de exprimare şi presa liberă şi limitînd independenţa justiţiei. În contextul în care NATO este în primul rînd o alianţă a statelor democratice, acţiunile acestor guverne ameninţă valorile fundamentale – democraţia, libertăţile individuale şi statul de drept -, valori pe care fiecare aliat a asumat angajamentul de a le respecta prin Tratatul Nord-Atlantic. Mai mult, NATO este necesar să se pregătească să trăiască într-o lume fără tratat de dezarmare nucleară în Europa şi cu o Rusie care continuă să desfăşoare rachete capabile să atingă oraşe europene.

România este disciplinată. Cînd nu a fost, tot într-o zi de 4 aprilie, 1944, Bucureștiul a fost ținta unui masiv bombardament al aviației americane. Au fost vizate ținte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar și partea centrală a orașului, zone care nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iași-Chișinău, iar luptele încetaseră de la sfîrșitul lunii martie. Mai mult, o mare parte din victime erau refugiați basarabeni, ce fugeau din calea urgiei sovietice. 220 de bombardiere B-17, numite Fortărețe zburătoare, și 93 bombardiere B-24, Libertador, au intrat în spațiul aerian al României, venind din Italia. Și au făcut prăpăd. Au murit 2.942 de persoane și au fost rănite alte 2.126. O altă zi de 4 aprilie, o altă lecţie de istorie…