LA MULŢI ANI, ROMÂNIE!

Ieri am purtat cocarde tricolore, am arborat drapelul naţional, ne-am spus La mulți ani, România… Cîtă prefăcătorie! Toți patrioții virtuali au băloșit Drapelul și numele Țării! Ieri, doar ieri! În rest, nu precupețesc nici un efort de a fi ticăloși. Cu semenii lor, cu Țara care le-a dat nume și identitate.

Ieri, am vorbit de Mari români. În rest, şi de acum încolo, vom pretinde în continuare că poporul român s-a născut dintr-o mînă de curve din Dacia și legionarii romani, care nici măcar nu veneau din inima Romei! La Tibiscum (Jupa) a fost cantonată o cohortă de arcași din Palmira! Ce aveau ei cu limba latină? Cu șaorma, da! Dar cu limba latină? Nu contează!

Nu contează pentru că pe Decebal l-ați trădat! Cum l-ați trădat și pe Mihai Viteazul, cel care a intrat pentru prima data în Alba Iulia! Cum l-ați trădat și pe…, dar și pe…! Ați trădat mereu și mereu!

Nu contează pentru că Vuia, Petrache Poenaru, Coandă și toți ceilalți pe care-i pomeniți astăzi au performat dincolo de fruntariile țării! Vlaicu a căzut trecînd Carpații. Există o zi națională dedicată lui? Există o zi națională dedicată lui Paulescu? NU!

Nu există pentru că, în decursul secolelor, NU ne-a interesat să punem în valoare nimic din ce este românesc. E boală veche. Eminescu, Caragiale, dar și Regina Maria au vorbit despre asta! Citiți!

Mihai Eminescu rămîne actual prin editorialele şi analizele făcute asupra evenimentelor sociale şi politice. Perene:

Există în sufletul românesc o anume slăbiciune sufletească ori o puţinătate a voinţei care îngăduie elitelor româneşti să se rătăcească şi să-şi trădeze menirea creştinească, aceea de a sluji cu dragoste şi loialitate Naţiunea şi Statul? Care sunt cauzele teribile ce au provocat apariţia acestei slăbiciuni şi mai ales, au transformat-o aproape într-o caracteristică sufletească a Naţiunii Române, determinând drama rătăcirii noastre prin mahalaua Europei?

„Trecem prin nişte zile în adevăr foarte grele şi trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 48 şi pînă astăzi naţiunea românească, pe tărîmul politic, n-a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi-n acelaşi timp a adopta, cu mai multă ardoare decît cuartalurile de coloni din America de miazănoapte şi pe o scară tot atît de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot.

Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurăţeniile ce s-ar scurge din cele patru colţuri ale lumii, în România ca şi-n America; fraternitate şi egalitate între om şi om; republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi-n toate cafenelele, în România ca şi-n America; şiretenia, vicleşugul şi cinismul – virtuţi cetăţeneşti; gheşeftul? scopul; şi politica umanitară? mijlocul. Acestea pe tărîmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem, şi poate că aşa de tîrziu încît îl vedem în zadar.

Nimic, aproape absolut nimic nu se produce în adevăratul înţeles al cuvîntului în ţara aceasta decît pe tărîmul agricol; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar şi, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce domneşte în valea dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, producţia noastră atîrnă mai mult de la bunăvoinţa cerului, de la mila elementelor lui. Două milioane şi jumătate de ţărani (cifră exagerată poate), populaţie în adevăr românească, lucrează pămîntul şi dau singura producţie reală în această ţară, pe cîtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, tîrguri şi tîrguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.

Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de cîmp şi de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, cel mult doi, şi aceia slabi, galbeni, ligniţi şi chinuiţi de friguri permanente. Această populaţie, pe lîngă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vîrf la toate: administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin tîrguri.

Această corporaţie nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefoaie pe ţăran fără nici o milă; sînt membri în această onorabilă corporaţie al cărora numai numele bagă în năbădăi sate întregi. În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, în numele libertăţii se face camătă fără margine; în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societăţile hipercivilizate şi, în numele naţiunii române, facem politică radicală, aspirînd la o republică, ba chiar şi la mai multe.

Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă ca această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mîntuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.” (Mihai Eminescu, Timpul (IV) 1879, 23 iunie).

Ce caută aceste elemente nesănatoase în viata publică a statului? Ce caută acesti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere si onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenesti? Ce sunt aceste păpusi care doresc a trai fără muncă, fără stiintă, fără avere mostenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplina constiintă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu stie a scrie un sir de limbă românească, care n-are atâtea cunostinte pozitive pe câte are un învătător de clase primare din tările vecine si care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic si om de stat? Ce caută? Vom spune noi ce caută.

Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală.

Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri.

Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român…

Liberalii sunt smântâna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, care nu merită să fie băgate în seamă.

Ciudată ţară, într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele.

Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta.

Domnia lor vor să facă pe boierii. 3–4–500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfistocul din casă-n casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dăduseră naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.

Căci, din două una: sau aceşti oameni sunt toţi genii şi, prin „calitatea” muncii lor intelectuale, merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine.

De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece.

Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. (Mihai Eminescu, din ciclul “Icoane vechi si icoane nouă”).

La rîndul său, marele Ion Luca Caragiale (care a murit în auto-exil, la Berlin!) a publicat în 1907 un articol în publicaţia ”Die Zeit” din Viena. Sub titlul ”1907, din primăvară până-n toamnă”, Caragiale descria realităţile vremurilor de atunci. Și de acum! Articolul este la fel de valabil şi în prezent.

Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în Romînia. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere nu sînt, în realitate, decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sînt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi ne-avînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi libercugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili.

Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămînzind în opoziţie. Cînd cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămînzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecît răsturnarea guvernului.

A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de Stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală – de la prefecţi şi secretari generali de ministere, pînă la cel din urmă agent de poliţie şi pînă la moaşa de mahala – se înlocueşte,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămînzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rînd din trei în trei ani, ba şi mai des uneori.

De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde. Toţi oamenii de afaceri, începînd de la arendaşul care plăteşte milioane arendă şi sfîrşind cu micul precupeţ, care învîrteşte în mizerele-i daraveri abia cîţiva lei, sînt rançonnés, în proporţie, de către aceşti baroni feudali mari şi mici, cari se numesc agenţii administraţiei Statului romîn.

Toate şcoalele, de la cele populare pînă la Universităţi – şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puţin d’emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel, şcoala romînă, în loc de la fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetăţenii, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai de jos pînă la cel de sus, şcoalele sînt nişte fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuesc numai decît onoruri cît de multe fără nuciun merit şi cîştig cît de mare, fără multă osteneală.

Aceste fabrici alimentează oligarchia publică ce stăpîneşte exclusiv ţara romînească.

Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, şi puţintel noroc – şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei romîne. Astfel dar, niciun salt social dela o generaţie la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr’un fiu de ţîrcovnic ese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr’un fiu de familie istorică, mari boeri pînă eri, ese un escroc, care moare victima viţiului, cînd a scăpat de puşcărie, graţie intervenţiei rudelor influente; dintr’un copil de cîrciumăraş, un avocat ilustru, care, în cîţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr’un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduş electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.

Asta, în ţara romînească, se numeşte cu tot seriosul sistemă democratică… Şi oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producţie utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduieşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orce drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor.

Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie „istorice” – liberal şi conservator, – bande mai nesocotite decît nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , – această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice”.

În 1918, moment pe care îl pomenim în fiecare an, la 1 Decembrie, Regina Maria radiografiază ţara pentru care s-a luptat. Ce spunea Majestatea Sa în 1918? „Fidelitatea, atașamentul, solidaritatea la necaz nu par să existe pentru ei, cum nu există nici un ideal superior, nimic care să trebuiască să fie continuat, nici un lucru pe care să trebuiască sa-l iubești, să-l venerezi sau să-l susții la greu. Cum dau greș o vreme, îl mătură la o parte și o iau de la capăt cu altceva. …Cred că cei mai mulţi dintre dragii mei români se află încă pe un plan foarte jos în ce privește ideile de onoare și loialitate sau dorința de a nutri asemenea sentimente – cred că o perspectivă mai înaltă încă nu face parte din gîndurile lor firești. Din fire sînt lași în toate privințele. Nu respectă nici Dumnezeu, nici rege, ţara lor e o idee vagă, atîta timp cît situația se poate exploata avantajos pentru afaceri sau în interesul personal…”

„Acea amintire plină de iubire a poporului meu a fost partea cea mai fericită a imaginii de după război: căldura, partea însorită, partea sufletească. Mult mai puțin plăcute erau eternele conflicte politice, intoleranța generală și nemulțumirea, bîjbîiala într-o atmosferă de nesiguranță, plină de suspiciune. Ca și cum, obosiți de atîta eroism, toți erau gata să-și critice vecinul, să le descopere la alții greșelile pe care nu doreau să le vadă la ei înșiși. Nu mai exista indulgență, ci doar o sfîșiere mutuală, în locul unei solidarități solide și benefice idealurilor comune”.

Dumnezeu să ne ierte! La mulți ani, Românie!

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

seven + eleven =