Babilon 2

Babilon 2

De când s-au inventat telefoanele celulare, eu mi le-am pus pe ale mele să sune doar când trebuia să mă trezesc cu noaptea-n cap ori când mi se umfla câte-o măsea şi mă îndopam cu antibiotice din şase-n şase sau din opt în opt ore, fiindcă, luat mai mereu cu alte treburi, mi-ar fi fost absolut imposibil să mă ţin de program. De o bună bucată de vreme, însă, mobilul meu sună, de dimineaţă până seara, din oră-n oră, dar nu la fix, ci la şi 59 de minute, aşa încât, dacă se nimereşte să mă uit la televizor în momentul acela, să am timp să schimb canalul, iar dacă fac altceva, să ştiu că vreun sfert de ceas n-am ce să caut cu mâna pe telecomandă.

Cu toate că mereu mi-am zis că, dacă-mi pasă de ţara asta, trebuie să ştiu în orice clipă şi ce-o doare, şi ce-o bucură, de un timp încoace nu vreau să mai văd şi să mai aud nicio ştire. De aceea schimb canalul la şi 59 de minute. În schimb, mă uit la un film bun, cel mai adesea seara, şi la History, National Geographic sau Travel, de unde mereu am ceva de învăţat, în restul zilei. Din ştirile de la ora exactă nu rămân decât, eventual, cu un car de nervi.

Poate de vină e şi faptul că eu nu am idoli, iar dacă, să zicem, o să-mi găsesc vreodată unul, ceea ce nu prea cred, nu mi l-aş alege în niciun caz dintre politicieni. Aş putea, în schimb, să respect pe cineva care m-ar băga şi pe mine în seamă măcar cinci minute, poate nici atât, cât i-ar lua ca să citească articolul ăsta.

Dar să dau un caz concret. I-am scris acum vreo cinci sau şase luni pe Facebook unui europarlamentar. M-am adresat lui aproape cu încredere şi aproape ca unui prieten, cu atât mai mult cu cât a lucrat ani buni în presă. I-am spus în mesaj că am putea să ne ajutăm reciproc, eu pe el deschizându-i ochii şi arătându-i România reală, văzută de la firul ierbii de un jurnalist care umblă mult şi vorbeşte cu tot felul de oameni, unii cunoscându-l, iar alţii marea majoritate, neştiind cu cine discută, iar el pe mine ţinând cont de ce-i spun şi făcându-mi, dacă poate şi vrea, viaţa măcar cu un gram mai uşoară.

Nu m-a dezamăgit, ce-i drept, fiindcă mi-a scris până la urmă, dar a fost un răspuns pe care probabil l-a mai dat şi altor vreo mie de naivi aidoma mie, nişte generalităţi din care, oricât de obişnuit aş fi eu cu cele mai întortocheate exprimări, n-am înţeles mai nimic. I-am mai scris o dată, dar nu mi-a mai răspuns, deşi Facebook-ul îmi arăta că-mi citise mesajul. A treia oară nu i-am mai scris. Nu-mi place să mă bag singur în seamă.

Nu i-aş fi spus decât să mai aplece uneori urechea la înjurăturile tot mai porcoase ale românilor când aud de pensiile speciale şi, ca să nu-l plictisesc prea tare, i-aş mai fi zis doar să mai arunce şi el din când în când câte-o privire spre mediul privat şi să se-ncrunte măcar niţel la sectorul bugetar. Atâta tot.

Acum, mă îndoiesc însă că m-ar fi înţeles. Politicienii ca el nu mai vorbesc demult limba poporului, iar românii au ajuns să vorbească ei înşişi vreo 20 de milioane de graiuri, de parcă ne-am cocoţat cu toţii în Turnul Babel. Şi, parcă tot ca în Biblie, Dumnezeu ne-a încurcat limbile, iar noi abia aşteptăm să treacă nebunia asta cu coronavirusul ca să facem ce ştim mai bine, adică să ne luăm iar tălpăşiţa unde vedem cu ochii, prin toată Europa. Iar eu încep să mă gândesc tot mai serios că, fără să-şi dea seama, românii au inventat, a doua oară, Babilonul.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •