Ultimul bâldâbâc al României

adi cranganu 5

Cu doar câteva minute înainte de a mă apuca de scris, gândul mi-a alunecat, fără să-mi dau seama cum şi de ce, spre Titanic, şi, deci, spre ideea acestui articol. Nu cred că asta s-a întâmplat pentru că mi-aş fi adus aminte brusc că zilele astea se împlinesc 108 ani de când s-a scufundat, nu am o memorie chiar atât de bună şi nici nu sunt înzestrat cu vreun mecanism interior care să-mi atragă atenţia că, de exemplu, noaptea de 14 spre 15 aprilie e una importantă în istoria omenirii, cât mai degrabă cred că imaginea Titanicului mi-a venit în minte când m-am gândit la felul în care începe să arate România în ultimul timp. În rest, e o simplă coincidenţă.

Dar dacă tot am ajuns aici, nu pot să mă abţin şi să nu fac câteva legături între ele. Ştiu, comparaţia e una forţată, fiindcă România mi se pare mai degrabă o coajă de nucă rătăcită pe ocean, decât un pachebot. Mie, însă, cred că asemănarea, nu diferenţa dintre ele, mi-a atras atenţia. Din ce am citit până acum şi din ce-am mai văzut prin filmele documentare care s-au făcut despre el, ştiu că puţinii călători care au scăpat cu viaţă din naufragiu au fost în primul rând cei putred de bogaţi, care-şi aveau cabinele în partea de sus a navei, apoi femeile şi copiii, pentru că pe atunci cavalerismul încă nu murise, şi cam atât. Cele 1.500 de suflete care şi-au găsit sfârşitul în apele reci ale Atlanticului stăteau în cuşete înghesuite pe punţile inferioare. Pe ele sărăcia le-a tras pentru ultima oară la fund, ca o piatră de moară legată de picioare, aşa cum bogăţia a fost pentru cei cu bani barca sau colacul de salvare.

Care e atunci legătura din capul meu? Păi e, că, la ce văd eu în jur, ţara a scăpat cu totul de sub control. Timona se învârte bezmetic, şi nici o sută de miniştri dacă s-ar mai agăţa acum, disperaţi, de ea, teamă mi-e că n-o mai pot ţine-n loc. Şi-atunci s-au gândit să mai salveze ce mai poate fi salvat, singurele lucruri de care le pasă cu adevărat, exact ca pe Titanic. Şi-au început cu cei cu pensii speciale, apoi cu bugetarii şi au terminat cu bătrânii. Doar pe ei i-au coborât cu grijă în bărci sau le-au aşezat la gât colacele de salvare. Celorlalţi, echipajul de la putere ori le-a dat un brânci în apele îngheţate ale crizei, ori le-a astupat ieşirile din labirintul de oţel al navei, fiindcă ei pot să se ducă dracului fără nici cea mai mică problemă. La privaţi mă refer, ca să se înţeleagă.

E tot mai limpede pentru toată lumea, cred, că acum, după ce s-a izbit cu capul de aisbergul COVID-19, ţara ia apă prin toate crăpăturile. Singura mea curiozitate e cine va părăsi ultimul coaja de nucă. Cine va fi căpitanul Smith al României. O bănuială am eu, dar am s-o spun abia după ce ultimul bâldâbâc se va fi stins pe oceanul rece al crizei care ne trage fără milă la fund.