Romulus Pîrvu din Caransebeş, omul cu o istorie de 1.200 de ani

romulus pirvu

Romulus Pîrvu şi-a făcut apariţia în spaţiul public la mijlocul lunii februarie, când, împreună cu muzicologul Dumitru Jompan, şi-a lansat la Casa de Cultură „George Suru” din Caransebeş două cărţi, „Nouă decenii într-un roman” şi „Pe un fir al destinului”. Atunci, lumea a aflat că în curtea casei sale „creşte” un arbore genealogic, lucru pe care puţini oameni îl mai sădesc astăzi, şi mai ales când rădăcinile acestuia s-au înfipt în pământ acum 1.200 de ani.

Romulus Pîrvu s-a născut în 14 septembrie 1934. Teoretic – ne-a spus el –, asta trebuia să se întâmple la Caransebeş, însă, cum tatăl său, Coriolan Pîrvu, fusese repartizat la Staţia CFR Mureni, din judeţul Mureş, a venit pe lume în Ardeal, unde şi-a şi petrecut primii ani ai copilăriei. În 1938, familia s-a mutat la Caransebeş, iar el a urmat cursurile Liceului „Traian Doda” şi apoi ale Liceului Silvic din oraş, după care a absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti în 1958. Până la pensionare, în 1996, Romulus Pîrvu a lucrat la Circumscripţia Sanitar-Veterinară pentru Controlul Alimentelor din Caransebeş. Acum, trăieşte împreună cu soţia, Sofia, şi ea pensionară, într-un bloc de pe Str. Racoviţă.

S-a apucat de scris cărţi după vârsta de 80 de ani, prima carte, „Întoarcerea în timp”, ieşindu-i de sub tipar în anul 2017. „În familia noastră, informaţiile privitoare la strămoşii din neamul nostru s-au transmis întotdeauna prin viu grai, de la tată la fiu sau de la bunic la nepot, a fost un fel de legământ. Pentru că ele sunt tot mai multe pe măsură ce trece vremea, tocmai ca să nu se piardă, m-am hotărât să-i ascult pe cei din jurul meu şi să adun tot ce ştiu într-o carte, unde altfel se păstrează toate”.

Eu, cneazul Teleagă, dau ca danie în Pribeleşti terenul…”

După absolvirea facultăţii, în 1958, Romulus Pîrvu a lucrat trei ani la Baia Mare, ceea ce, până la urmă, s-a dovedit că n-a fost un lucru tocmai rău, pentru că aşa a ajuns să cunoască locul de origine al primului său strămoş de care se ştia – cneazul Teleagă de Pribileşti, care a trăit prin anul 800. „Acolo, lângă Satu Mare, se află vechea cetate a cneazului, astăzi, din păcate, totul este o ruină, dar în satul Pribileşti există castelul lui, însă se numeşte Castelul Teleki, fiindcă o urmaşă de-a lui s-a căsătorit cu un bărbat din neamul Teleki. Atunci, împreună cu un profesor de istorie din Baia Mare, am mers să vedem acele locuri şi am găsit la o familie un înscris pe o bucată de piele, care suna cam aşa: «Eu, cneazul Teleagă, dau ca danie în Pribeleşti terenul…», era vorba despre un teren dăruit unui om aflat în slujba lui. Am luat acel act, ca să-i spun aşa, şi l-am dus la Academia Română, la Bucureşti, fiindcă acolo lucra şi verişoara mea, Cornelia Ştefănescu, cea care mai târziu avea să devină scriitoare şi un cunoscut critic literar, pentru că ne era teamă să nu se piardă, fiind vorba de un document care atesta originea românilor în zona respectivă, lucru combătut categoric de unguri”, a mai povestit Romulus Pîrvu.

Prin 1500, mai spune el, pe când principele Banffy era copil, cancelar al Principatului Transilvaniei era un strămoş de-al său din familia Teleki, care, până când acesta a devenit major, la 24 de ani, a condus Ardealul.

O asemănare ciudată

O întâmplare care l-a pus pe gânduri pe Romulus Pîrvu s-a petrecut la Târgu Mureş. „Am fost să vizităm Muzeul Teleki, care face parte din Patrimoniul UNESCO, şi, pe când ne aflam în Sala mare, directoarea a rugat lumea să iasă. Eram cu soţia şi câţiva prieteni, când doamna mi-a spus «Dumneavoastră, cu puloverul, vă rog să rămâneţi!». Ne-am oprit. N-o văzusem niciodată până atunci, iar ea nu m-a văzut în viaţa ea. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost dacă nu cumva sunt urmaşul familiei conţilor Teleki. Am rămas înmărmurit. Apoi m-a dus la bustul strămoşului meu. Trăsăturile noastre erau, într-adevăr, identice. Ciudat…”.

Un alt strămoş, tot conte Teleki, a fost prim-ministru al Imperiului Austro-Ungar în jurul anului 1800. Statuia sa se află şi acum la Budapesta, chiar dacă s-a intenţionat să fie demolată, deoarece ungurii l-au considerat pe acesta un demnitar cu origini româneşti.

Urmează o altă poveste, cu iz de film istoric şi de aventuri. „Imediat după 1700, contele Geller din Germania a făcut parte dintr-un grup de nobili care conspirau să-l înlăture de la domnie pe Kaiser şi să-l instaleze pe tron pe fiul acestuia. Unul dintre ei a trădat însă, şi toţi au fost arestaţi şi apoi executaţi, în afară de doi, care au scăpat. Unul dintre ei a fost strămoşul meu Geller, care a fugit în Transilvania, la Teleki, cu care era prieten, iar el s-a căsătorit cu fiica lui Teleki şi, pentru a nu fi descoperit, din Geller, Teleki l-a făcut Gellert, după numele dealului din Budapesta. Aşa a apărut ramura familiei noastre descendentă din conţii Geller. Peste vreo 100 de ani, străbunicul meu s-a căsătorit cu o altă fiică a unui conte Teleki, care, după ce l-a născut pe bunicul meu, a murit, iar străbunicul s-a recăsătorit. Contele Samuel Teleki a umblat mult prin Africa, el fiind cel care a descoperit Lacul Turkana”.

Căpitanul de ieniceri Răbăgia

Din partea tatălui, familia lui Romulus Pîrvu este una dintre cele mai vechi din Caransebeş. Familia Răbăgia a locuit de când ştie el în vechea Cetate Caran. „Nu ştiu de unde au venit şi s-au aşezat acolo, dar bănuim că au venit de prin Macedonia, fiind aromâni, şi s-au oprit aici, iar de la noi s-a umplut tot Banatul de Răbăgia. În timpul lui Soliman Paşa, când turcii au intrat în cetate, i-au răpit doi fii strămoşului meu Răbăgia, aceştia fiind crescuţi la Curtea sultanului, unul ajungând chiar căpitan de ieniceri. Când Soliman a ajuns la porţile Budapestei, l-a lăsat la Caran pe străbunicul meu, pentru a administra cetatea. El a avut doi feciori, iar când turcii s-au retras, a plecat şi el, însă unul dintre fii a rămas aici, ducând mai departe numele Răbăgia în Cetatea Caran”.

După ce a stat puţin pe gânduri, Romulus Pîrvu şi-a mai amintit ceva ce neapărat trebuia să-mi spună. „În perioada domniei lui Mihai Viteazul, unul dintre membrii familiei Răbăgia a luptat alături de el şi a ajuns căpitan în oastea lui. La un moment-dat, domnitorul l-a trimis în Banat ca să mai adune oameni pentru a-şi mări oastea. Strămoşul meu a venit în părţile astea şi a adunat oşteni din Caransebeş şi din Lugoj, şi au plecat pe jos, cum se mergea pe atunci. Au ajuns la Turda cu o zi după ce Mihai Viteazul a fost asasinat din ordinul generalului Basta. Poate că dacă ajungeau cu 48 de ore mai devreme, istoria României s-ar fi scris altfel…”.