Revoluţia română, goana după scoop!

Mario Balint

Spuneam, deunăzi, referindu-mă la Revoluția din Decembrie 1989, că ne-am prea grăbit să-l aruncăm pe Lenin la groapa de gunoi a istoriei. Lenin spunea că revoluția este continuă! A noastră a luat sfîrșit imediat ce Partidul Comunist a ieșit din istorie.

Decembrie ’89 a fost, fără doar şi poate, momentul de maximă vizibilitate al României în Occident: ultima ţară importantă din blocul sovietic avea să se prăbuşească. În aceste condiţii, ce martor contemporan putea fi mai dinamic, mai capabil să construiască iluzii şi realităţi paralele şi mai interesat de senzaţionalul, de multe ori mobilizant pentru români, decît mass-media? Despre manipularea mass-media internaţională se scrie și în Raportul Comisiei Speciale a Senatului privind evenimentele din 1989!

„Trebuie să se ajungă într-un punct psihologic de unde nu mai e cale de întoarcere. Frica și inerția de care suferă românii trebuie depășite. Trebuie împinși, peste tot în țară, să schimbe această frică în voința de a răzbuna morții de la Timișoara și din alte părți. Pentru asta este indispensabil ca morții să fie numeroși. 20, 30 – experiența istorică o arată – nu ajung pentru a declanșa o reacție națională.”

Nu trec în revistă evoluția graduală a știrilor false transmise în acele ore și zile, menite să scoată lumea în stradă. Mă opresc doar la BBC, care transmite în 20 decembrie 1989 că în România sînt ”peste 60.000 de victime”. Aceste ştiri contradictorii au circulat de multe ori după principiul bumerangului; s-au întors uneori împotriva românilor care, de altfel, le-au preluat “fără discernămînt”. Evenimentele relatate de presă, fie că au fost premergătoare, din timpul revoluţiei sau după evenimente, au avut un caracter în general tendenţios. Am greşi cu siguranţă însă, dacă nu am sublinia faptul că revoluţia datorează mult presei. În Raportul Comisiei senatoriale se scrie că: în cursul anului 1989, atît postul de radio Europa Liberă, ca şi covîrşitoarea majoritate a presei vorbite sau scrise din exterior au intensificat activitatea în scopul destabilizării situaţiei din ţările comuniste est-europene şi crearii unor premise pentru răsturnarea regimurilor totalitare existente în aceste ţări. Sînt suficiente exemplele cînd presa a fost folosită mai eficient în „războiul convenţional” şi în acest scop au fost puse la punct experimente în diferite zone ale lumii, sub auspiciile serviciilor secrete ale unor state. Este un lucru dovedit că în majoritatea cazurilor presa scrisă, peste 67%, conţine ştiri pornind de la reflecţii şi opinii emanate de la deţinătorii puterii politice şi economice.

Putem astăzi să afirmăm că România a constituit chiar un exemplu al manipulării prin în mass-media şi influenţa acestor informaţii asupra revoluţiei române, pentru ca apoi, folosind aceleaşi mijloace, să obţină dărîmarea acestui mit.

În octombrie 1990 apărea la Paris cartea lui Radu Portocală „Autopsie du coup d’Etat roumain. Au pay du mesonge triumphant”. Teza de fond a cărții „Autopsia unui lovituri de stat românești” trimite la prăpastia dintre ceea ce ni se prezintă drept realitate, și ceea ce se există dincolo de suprafață, ceea ce se întîmplă cu adevărat. Regizorii evenimentelor din decembrie, cu locația la Moscova, în accord deplin cu Vestul, au ascuns, după manual!, lovitura de stat sub spectacolul revoltei spontane a poporului român împotriva dictaturii familiei Ceaușescu.

Deși scrisă și publicată acum 30 de ani, cartea lui Radu Portocală e de o actualitate evidentă. Foarte puţini, printre care redactorul-şef al publicaţiei „Le Monde Diplomatique”, au rectificat minciunile propagate de media internațională. El a făcut acest lucru în ediţia din martie 1990. Falsul măcel de la Timişoara este fără îndoială cea mai mare păcăleală de la inventarea televiziunii. Fuga după senzaţional și exclusivități – scoop – a condus la minciună şi impostură. Astfel erau rezultatul unor regizări (Figaro, 30 ianuarie 1990), că acele cadavre aliniate pe cearşafuri albe nu erau victimele masacrului din 17 decembrie, ci morţi dezgropaţi din cimitirul săracilor şi oferiţi cu complezenţă necrofiliei televiziunii.

Măcelul de la Timişoara venea să confirme similitudinea comunism-nazism, cel din urma încheindu-şi viaţa cu imaginile lagărelor de exterminare. Comunismul era astfel condamnat pe veci în mintea propriilor popoare.

Astăzi, la 30 de ani de la Revoluție, chiar dacă sîntem mai alfabetizați informaţional, tot manipularea și propaganda ne ghidează viața și agenda personală. Îl credem pe mincinos și îl răstignim mereu pe cel ce spune adevărul.

Lumea stă pe un butoi cu pulbere de revolte sociale, ce riscă să explodeze pe masură ce drepturile omului sînt erodate de crize multiple, a avertizat organizaţia Amnesty International încă din 2009! „Există din ce în ce mai multe semne de nellinişte politică şi violenţă, care se adaugă insecurităţii globale ce există deja din cauza conflictelor pe care comunitatea internaţională pare incapabilă sau nu vrea să le rezolve. Cu alte cuvinte, stăm pe un butoi cu pulbere de inegalitate, nedreptate şi insecuritate, şi este pe punctul de a exploda”, arăta şefa Amnesty, Irene Khan.

Privind înlăuntrul nostru naţional, lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsînd, în locul ei, incertitudine şi frica zilei de mîine. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din cînd în cînd, cînd cuţitul ajunge la os, compasiunea apare mai rar. Societatea în care te-ai născut nu mai există! Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România pare o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social!

Căderea comunismului în Europa de Est a însemnat o oportunitate extraordinară pentru marile corporaţii occidentale de a-şi extinde afacerile în aceste noi zone. Globalizarea nu mai poate fi oprită şi ea reprezintă o nouă perioadă din viaţa omenirii, chiar dacă ea nu aduce nimic bun pentru unele societăţi. Din nefericire, România se poate încadra la „nimic bun”! Poate sînt pesimist. Dar, de mai mulţi ani, în articolele pe care le scriu, atrag atenţia că România este o ţară sub ocupaţie. O ţară care renunţă la propria economie, la propriul sistem de valori, pentru a îmbrăţişa cu totul alte repere. Poate foamea cu care am ieşit din comunism ne-a făcut atît de hulpavi.

După 30 de ani de la schimbarea „după manual” a Regimului Ceauşescu, România a dispărut de pe harta lumii. În acest moment, singurele componente economice prezente în ţara noastră sînt cele de la periferia lanţului de producţie, cele de consum direct şi cele de extracţie de materie primă.

Astăzi, la 30 de ani de la Revoluție, avem nevoie de oameni care să gîndească un nou sistem şi cert este că paradigma trebuie schimbată, iar societatea nu numai că este pregătită dar şi cere aceasta schimbare!