Occidentul: fals, imoral și periculos

Mario Balint

Au trecut mai bine de 30 de ani de la ieşirea României din experimentul social al privaţiunilor în libertate, atunci cînd un trai denumit decent, în Occidentul “decadent”, era considerat opulent într-o ţară precum România. Judecînd după standardele actuale, familia ex-preşedintelui Nicolae Ceauşescu trăia decent! Nici vorbă de opulenţa pe care o regăsim astăzi în casele vedetelor de televiziune, a maneliştilor sau chiar a conaţionalilor care au cumpărat centrul Timişoarei! În lipsa unei propăşiri materiale, românii erau OPULENŢI doar în ceea ce priveşte… cititul!

După mai bine de 30 de ani de la acel Decembrie 1989, situaţia s-a schimbat parţial în România şi radical în Occidentul care a rămas fără duşmanul său natural, comunismul de dincolo de Cortina de Fier, dărîmată sub oblăduirea recent decedatului preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov, mort marţi, la Moscova, la 91 de ani. Preşedintele francez, progresistul Emmanuel Macron, i-a avertizat recent pe francezi în legătură cu „marea schimbare” ce va veni odată cu toamna! Va însemna „sfîrşitul abundenţei” resurselor, al „lipsei de griji”, a spus el. „Trăim o mare schimbare”, a avertizat şeful statului francez, vorbind despre o serie de „crize grave”, de la războiul din Ukraina la secetă, la începutul primei ședințe a consiliul de miniştri de după vacanţă, după cum relatează AFP, citată de Agerpres. „Momentul pe care îl trăim poate fi structurat de o serie de crize grave şi s-ar putea ca unii să vadă destinul nostru ca unul în care trebuie să gestionăm permanent crize sau situaţii de urgenţă. În ceea ce mă priveşte, cred că ceea ce sîntem pe cale să trăim este mai degrabă o mare schimbare sau o mare bulversare”, a spus Macron.

Momentul căderii Cortinei de Fier l-a inspirat, în 1992, pe Francis Fukuyama, să scrie best-seller-ul Sfârșitul istoriei și ultimul om. Pentru Fukuyama, sfîrșitul Războiului Rece însemna și sfîrșitul Istoriei cu „I” mare, adică al noțiunii de istorie animată de conflicte ideologice, precum şi victoria incontestabilă a liberalismului în faţa economiei planificate.

În 1996, Samuel Huntington, un respectat profesor de la Harvard, a publicat Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, o replică directă la viziunile optimiste ale lui Fukuyama. Războiului din Ukraina şi întreaga ţesătură de interese şi oportunităţi din jurul acestuia mi-au adus aminte de dezbaterea care a avut loc asupra viziunilor divergente ale lui Fukuyama și Huntington, citite în anii 90, obicei păstrat din perioada comunismului românesc. Ambii autori erau preocupați să își imagineze viitorul lumii după încheierea Războiului Rece. În 1996, în plin război de secesiune a Yugoslaviei, Huntington i-a avertizat pe compatrioții săi americani, în special pe optimiștii precum Fukuyama: „În lumea conflictelor etnice și a confruntărilor civilizaționale care se conturează, credința Vestului în universalitatea culturii occidentale suferă de trei carențe: este falsă, este imorală și este periculoasă.”

El a adăugat: „Credința că popoarele ne-occidentale ar trebui să adopte valorile, instituțiile și cultura occidentală este imorală din cauza a ceea ce acest lucru ar presupune pentru a reuși… Imperialismul este consecința logică necesară a universalismului.”

Evenimentele au arătat că Huntington a avut dreptate, făcînd uitate perspectivele roz ale lui Fukuyama.

Într-o asemenea cultură, în care oamenii caută din ce în ce mai mult doar plăcerea, cetățenii ajung să trăiască de dragul momentului, rupți de trecut și indiferenți față de viitor.

Dar, cum viaţa bate filmul, cei doi gînditori ai lumii post-Război Rece, în care se contura un singur hegemon, nu şi-au putut imagina evoluţiile acesteia într-o epocă narcisist-progresistă, a negării universale şi a post-adevărului. Narcisistul nu se sinchisește de viitor deoarece, în bună măsură, este prea puțin interesat de trecut! Sociologul Cristopher Lasch descria încă din 1979 în “Cultură şi narcisism”, Ed. Politică, Bucureşti, ce se petrece atunci cînd o cultură începe să-și distrugă valorile fundamentale și, în consecință, își pierde vitalitatea spirituală, cu atingere directă la cultura consumerismului american. Dar Fukuyama şi Huntington pur și simplu nu și-au putut imagina că un Occident tot mai lipsit de credință, de responsabilitate, radical secularizat și libertarian ar putea reprezenta o primejdie mai mare decît alte culturi pentru adîncirea diviziunilor civilizaționale în lumea de după Războiul Rece. Cu alte cuvinte, ei nu au sesizat că Occidentul contemporan, degradat din punct de vedere cultural și spiritual, nu poate oferi altora nici autoritate, nici îndrumare morală, în cazul în care ar fi necesară prevenirea unei ciocniri a civilizațiilor.

În fine, relansarea confruntării cu Rusia a declanșat un război ucigaș în Ukraina, țară prin care trece frontiera civilizației fracturate dintre Est și Vest din Europa, reaprinzînd cu violență tensiunile crescute ale unui Război Rece, care nu s-a încheiat, se pare, niciodată. Tragedia care se desfășoară acum în Ukraina este atît o consecință a spiritului revanșard rus, cît și a trufiei americane! Ca să-l citez pe Aleksandr Dugin, prăbușirea Uniunii Sovietice a reînviat trecutul Rusiei precomuniste, cu ambițiile sale de centru civilizațional al creștinismului ortodox, și cu Moscova ca „A Treia Romă”.

Aşa cum am văzut-o şi perceput-o eu, Ukraina independentă este o țară ruptă: jumătate din populație e reprezentată de etnici ruși, creștini ortodocși, legați de Rusia, cealaltă jumătate este reprezentată de etnii amestecate, iar afinitatea sa culturală și istorică se află în Europa, la vest de Rusia. De o parte, ukrainenii care cer sprijinul Vestului (UE și NATO) pentru a-și apăra identitatea culturală, percepută în termenii Iluminismului occidental. De partea cealaltă, rușii care opun rezistență în fața valorilor occidentale pentru că le subminează identitatea culturală și creștinismul ortodox reînviat. Prin invitarea sau atragerea Ukrainei în NATO, America a adîncit în mod imprudent diviziunile interne ale unei țări „rupte”, incitînd în același timp în mod grav Rusia să o invadeze pentru a anihila această invitație.

Aceste schimbări erau previzibile, iar specialiştii au atras atenţia decidenţilor politici de mai multă vreme. Ocupaţi cu propria propăşire şi minţitul electoratului, nimeni nu a băgat în seamă semnalele de alarmă. Sîntem la „sfîrşitul vacanţei”, scriam pe 15 octombrie 2010, nu din dorinţa de a fi alături de „Sfîrşitul istoriei” lui Fukuyama, ci din incapacitatea mea lingvistică de a denumi un final de perioadă prosperă şi liniştită din istoria europeană, perioadă din care, eu personal, am oareşcari nostalgii. Este clar, ne aflăm la sfîrşitul unui ciclu de prospritate de 20 de ani care a luat sfîrşit.

Un important observator strategic internaţional califica situaţa actuală drept: cea mai complicată situaţie internaţională din anii 30 încoace, iar unul dintre puţinii experţi români în securitate, pe care îl respect, aprecia că ne aflăm într-un „punct de inflexiune” în care curba istoriei se poate modifica NEPREVĂZUT, RADICAL şi DRAMATIC!

Situaţia geo-strategică a lumii se modifică dramatic, Europa nu este lovită doar de tensiuni interne, criză economică majoră, tensiuni cu Rusia şi politicile generate de încălzirea globală, dar mai este afectată şi de îmbătrînire şi descreştere demografică la dimensiuni imposibil de anticipat în urmă cu cîţiva ani. Apar reguli noi, actori noi, nevoi noi! Lumea se frămîntă, se transformă, transpiră, gîfîie, urlă, plînge, aleargă. Cei 20 de ani buni s-au sfîrşit! Ce urmează? Apocalipsa, adică sfîrşitul lumii vechi şi apariţia alteia noi. O ciocnire între vechea civilizaţie şi noua civilizaţie. Între prezent, trecut şi viitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

eleven − 7 =