Nu putem respira!

De când mă ştiu, am fugit de violenţă. Nu mi-au plăcut, niciodată, nici strigătele, nici pumnii. Pe nici unele nu le-am considerat argumente, iar dacă m-am luptat vreodată, şi a trebuit să fac asta adeseori, m-am războit cu alte arme. Nu vreau să se-nţeleagă greşit, nu fug din faţa ameninţărilor sau a provocărilor, nu le-am întors niciodată spatele, dar niciodată n-am căutat gâlceavă şi nici n-am lovit primul. Acum, nici că sunt un papă-lapte n-aş vrea să se creadă, dar, aşa cum am spus, mereu am preferat o strângere de mână, unei palme peste obraz.

De-aici, cred, de la felul meu mai paşnic de-a fi, mi se trage reţinerea şi uimirea cu care privesc nebunia care a cuprins Statele Unite după ce poliţiştii l-au omorât, sunt sigur că fără să vrea, pe George Floyd. Ştiu că nu există termen de comparaţie între noi şi americani, în nicio privinţă, şi, cu toate astea, nu pot să mă abţin să nu comentez câteva lucruri.

În primul rând că totul, acolo, mi se pare nefiresc. Să ajungi, de la un om care a fost ucis, încă o dată spun, probabil din greşeală, să pârjoleşti o ţară, să devastezi magazinele unor oameni care n-au nicio vină pentru ce s-a întâmplat, să ataci Casa Albă şi câte şi mai câte, mie mi se pare, totuşi, mult prea mult. Uitaţi-vă la noi. Ne-au murit 65 de tineri la „Colectiv”, nu s-a întâmplat absolut nimic, şi nici n-o să se întâmple. În 10 august 2018 au fost bătuţi sălbatic cu pulanele şi au fost gazaţi barbar sute de români nevinovaţi. S-a întâmplat ceva? Politicieni şi beizadele omoară oameni pe şosele. Ei, şi? Sau e cineva atât de rupt de realitate încât să creadă că o să se întâmple vreodată, chiar şi într-o altă viaţă, ceva? Mă îndoiesc.

Despre nimic din toate astea nu mai vorbeşte nimeni, de parcă au trecut o sută de ani de-atunci. Aşa suntem noi, românii, făcuţi – uităm de la mână pân’ la gură, şi asta în cazul în care ne interesează ceva. De obicei, însă, nu ne pasă decât de noi. Adică de nimic. În afară de indolenţă şi tupeu, mi-e greu să cred că mai suntem plămădiţi şi din altceva.

Deja m-am înfiebântat şi nu-mi place, nu e bine. Ştiu însă că uneori cuvintele pot fi citite şi fără să fie scrise. Tocmai de-aceea spun că suntem în aşa fel alcătuiţi, încât cei mai mulţi dintre noi pun semnul egal între şmechereală, bani şi inteligenţă. Rezultatul e că am ajuns în situaţia catastrofală ca, în tot ce se măsoară în cifre, să fim pe ultimul loc în Europa. Şi aş mai zice că noroc că demnitatea are alt etalon.

De aceea spuneam puţin mai sus că nu există termen de comparaţie între noi şi americani. Nu sunt deloc de acord cu ce fac ei, dar, în aceeaşi măsură, dispreţuiesc şi tot ceea ce nu facem noi. Şi mă gândesc că, de fapt, totul a plecat acolo de la cuvintele „Nu pot să respir!”. Păi nici noi nu mai putem în ultimul timp, dar aşteptăm, răbdători şi laşi ca întotdeauna, să treacă pandemia, ca să ne dăm măştile jos şi să putem răsufla uşuraţi. Şi pe urmă, indolenţi, să uităm de la mână pân’ la gură.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •