Instituţii cu literă mică

Instituţii cu literă mică

Naiv, cum mi se mai întâmplă să fiu câteodată, scriam, la începutul nebuniei care ne cuprinsese la vestea că vine Coronavirusul peste noi și, în consecință, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să devastăm rafturile magazinelor, scriam, așadar, atunci, că după ce toate au să treacă și noi n-o să știm ce să facem cu atâta mâncare adunată în cămară, nimic nu va mai fi la fel ca înainte.

Îmi imaginam că o să ne dăm seama că am fost la un pas de moarte şi că asta o să dea profunzime gândirii noastre şi un sens faptelor care aveau să urmeze, că suferinţa trebuie să nască şi altceva decât durere. De pildă, măcar înţelepciunea să preţuim timpul, nu banii, şi în niciun caz gălăgia, ci liniştea. Şi încă multe alte lucruri frumoase îmi închipuiam eu acum vreo două luni.

Că m-am înşelat, nu mai am nicio îndoială, ba chiar mă întreb la modul cel mai serios ce-o fi fost atunci în capul meu. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că imaginaţia mi-a luat-o razna în noaptea în care, înainte de a adormi, mi-am amintit ceva. Am avut, cu ani buni în urmă, un şef pe care l-aş fi strâns de gât cu cea mai mare plăcere. Nu cred că ajunseserăm să ne urâm, dar ştiu sigur că ne dispreţuiam unul pe celălalt din toate puterile. Chiar şi aşa, însă, atunci când a fost vorba să punem umărul pentru ziar, l-am pus amândoi, fără să stăm o clipă pe gânduri. Că după aia nu ne-am mai vorbit iar cu lunile, e altă poveste, care nu merită spusă, cu toate că ar fi interesant, cred, dacă aş pronunţa numele individului. Dar n-are rost.

Dimineaţa, am început să visez cai verzi pe pereţi şi să cred că, în situaţia în care ne adusese COVIDUL 19, parlamentul şi guvernul, pe care intenţionat le-am scris cu literă mică, au să uite de strânsul de gât şi de dispreţ, aşa cum am făcut eu şi fostul meu redactor-şef, şi au să pună umărul să scoată ţara din rahat. Când colo, nici gând de-aşa ceva. Opoziţia care de fapt conduce România prin parlament, curtea constituţională şi avocatul poporului bagă de-a dreptul prăjini în roatele unui guvern care merge deja cu cauciucurile dezumflate. Până acum câteva zile, încă mai visam că au să se oprească, măcar în ceasul al doisprezecelea.

M-am trezit însă de-a binelea când mi-am pus întrebarea dacă pentru asemenea personaje care populează parlamentul am ieşit eu în stradă în Decembrie ’89, şi mi-am zis că nu, categoric nu. În niciun caz pentru senatori şi deputaţi care nu-şi pun masca la tribună, şi nici pentru miniştrii care nu-i trag de urechi pentru asta. Şi nici pentru o curte constituţională care anulează amenzile şmecherilor şi-mi râde-n nas că am fost prost şi-am respectat legea.

Şi nici ca să scriu cu literă mare numele oricărei instituţii.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •