Hristos a înviat!

Mario Balint

Era creștină începe acolo unde, prin răstignire și înviere, Dumnezeu nimicește puterea morții. Adam a murit, Hristos a înviat! A venit pe lume Fiul lui Dumnezeu, cu chip de om, chipul lui Adam cel zămislit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cel din dintîi – Adam – zidit dupa chipul lui Dumnezeu, a căzut, fiind izgonit din Eden, cel de pe urmă – Hristos – zămislit după chipul omului, s-a ridicat la Cer.

Adamul cel primordial reprezintă imaginea lumii căzute “în stricăciune şi păcat pînă la iad”, cum spun păstrătorii Sfintelor Taine bisericeşti, iar “Hristos este icoana umanităţii îndumnezeite şi înălţate pînă la rai”. Yng şi Yang, cele două simboluri duale regăsite în filosofia şi metafizica chineză. Binele şi răul, păcatul şi curăţenia spirituală într-un singur trup şi minte. Apă şi pămînt, viaţă şi moarte!

Păcatul omenirii întregi l-a omorît pe Dumnezeu. Păcatul ucide, aduce moartea!

Nici un evanghelist nu descrie Învierea Domnului, deoarece nu au fost martori la această minune. Evangheliştii consemnează numai ceea ce s-a petrecut DUPĂ ce Hristos a ieşit din mormînt.

Trupul Său devine umanitatea salvată, sfinţită şi curăţită, dar invizibilă pentru cei mulţi, imaterială, dezvăluită doar lui Toma ca reprezentant al omenirii, trup care se amestecă cu umanitatea noastră căzută şi stricată, prezentă la tot pasul, vizibilă şi stridentă.

Paşte vine din ebraicul pesah, care înseamnă trecere. Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din robia Egiptului în pămîntul Canaanului, făgăduit de Dumnezeu prin Moise. Paştele creştinilor este, în primul rînd, sărbătoarea Învierii Domnului, trecerea din robia omului Adam la veşnicia Hristosului. Sărbătoarea Paştelui devine, astfel, revirimentul Istoriei, momentul în care moartea se întîlneşte cu viaţa, sărbătoarea care îi aduce în Biserica biruitoare şi pe cei din iad, pe Adam şi pe Eva şi chiar pe urmaşii lor din politica de azi, dar şi pe toţi drepţii din vechime.

O zi în care sîntem datori să uităm de adversităţi, de confruntări, de nemulţumiri şi, mai ales, de păcatele celorlalţi – adică, inclusiv de politică. Ca să învii împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întîi cu El, adică trebuie să se petreacă o schimbare din temelie în însăşi fiinţa ta, ca să devii făptură nouă” (II Cor. 5, 17). O zi în care trebuie să ne privim cu mai multă seninătate şi să lăsăm să pătrundă în viaţa noastră un pic mai multă lumină. E timp pentru toate celelalte în restul zilelor…

Nu va propun să uităm, şi nici mai multă afecţiune faţă de semeni. Îmi doresc, poate, mai multă omenie şi mai puţină încrîncenare. Greu de crezut, în următoarea perioadă!