Faceţi dreptate!

Am încercat mereu, atât cât mi-a stat în putinţă, să trăiesc fără obsesii, sau, atunci când totuşi au pus stăpânire pe mine, m-am străduit din răsputeri să scap de ele. În mare, am reuşit, sau cel puţin aşa-mi place să cred, dar cu superstiţiile încă mă mai lupt şi acum. Nu am chiar atât de multe şi de obicei reuşesc să le ascund astfel încât nimeni să nu le observe, şi nici nu-mi place să vorbesc despre ele. Acum însă, de când viaţa mă ţine mai mult în casă, am început să gândesc lucruri, în loc să le fac.

Spuneam că nu am foarte multe superstiţii, dar chiar şi una singură e de ajuns să-ţi dea viaţa peste cap. De exemplu, cifra 13. Odată, mai demult, am calculat că pe zi pierd cam o jumătate de oră stând, pentru că la şi 13 şi la şi 47 de minute, adică la fără 13, mă opresc din indiferent ce fac şi, abia după ce cred eu că a trecut momentul de ghinion, continui. Şi ca să-mi fie parcă şi mai greu să mă conving că superstiţiile nu-s decât nişte prostii şi nimic mai mult, exact la ora 13, în fiecare zi, se anunţă numărul celor infectaţi sau al celor morţi din cauza Coronavirusului. Şi-atunci cum să nu-mi fie greu să mă lecuiesc? Şi-n plus de asta, zilele trecute am făcut un rând întreg şi lung din magazin să privească după mine, fiindcă clientul dinaintea mea îşi uitase caserola cu măsline, iar când vânzătoarea l-a strigat, i-a răspuns că nu se întoarce, fiindcă o să-i meargă rău. Plin de înţelegere, mai ales că am păţit-o de nu ştiu câte ori, i-am dus-o eu, iar el mi-a făcut cu ochiul. Cei cu preocupări, ca şi cei cu obsesii comune, se recunosc între ei de la o poştă.

Poate asta să fie cauza pentru care aproape toţi prietenii mei de pe Facebook mă bombardează la tot pasul cu mesaje în care mai că nu strigă să se taie o dată şi-o dată pensiile speciale şi să se bage banii în sistemul de sănătate. Recunosc că, până nu demult, am avut şi eu obsesia asta, dar e una dintre alea de care între timp am reuşit să scap. De fapt, asta voiam să spun şi nu prea ştiam cum să fac: pentru numele lui Dumnezeu, tăiaţi o dată pentru totdeauna abjectele şi nemeritatele pensii speciale şi faceţi, chiar dacă târziu, foarte târziu, dreptate românului de rând de pe spinarea căruia luaţi zece piei!

Iar acum, că m-am descărcat, după ce pun ultimul punct la articol, am să mă întorc să-i scriu titlul. Ca să am noroc ca, printre atâtea şi atâtea ştiri cu Coronavirusul, să se găsească să-l citească şi pe el cineva. Poate, poate…