Dacă şi Chişinăul…

Nu de azi, de ieri, ci cred că dintotdeauna încrederea mea în tot ceea ce înseamnă Stat a fost 0. Adică zero. Fără să-mi dau seama la momentul respectiv, probabil că de aia am ieşit în stradă în Decembrie ’89. Sau şi de aia. Abia mai târziu am înţeles că Statul mă dezamăgeşte la fiecare pas. Atunci am început să nu mai sper la nimic din partea lui, şi bine am făcut. Din ziua aia, adică de foarte multă vreme, doar stau şi privesc la politicienii care-mi confirmă, cu fiecare gest, hotărârea luată.

De atunci, nu mai sunt nici dezamăgit, nici măcar supărat, pe niciun guvern, indiferent că e de stânga, de dreapta, de centru, de sus sau de jos, fiindcă asta e, nu le duce capul să gândească decât electoral. Să dau doar un simplu exemplu, iar aici trebuie să recunosc că mi-a luat ceva timp până să descopăr formula cu care îşi calculează partidele şansele de a fi votate. Deci, cum gândesc ele: orice s-ar întâmpla, bugetarii plus pensionarii dau oricum mai mult decât ce mai rămâne. Prin urmare, să creştem pensiile din două în două zile şi salariile bugetarilor o dată la cinci minute, iar pe privaţi ia mai dă-i în mă-sa! Simplu.

Să-mi fie cu iertare c-o spun, dar proşti profesori de matematică socială au avut pe la şcolile alea de vară pe care le frecventează doar în vacanţe, pe Litoralul românesc. Sau poate că sunt eu subiectiv şi sper degeaba să fie altfel, fiindcă judec lucrurile din punctul de vedere al unuia din ăia băgaţi în mă-sa în fiecare zi, dar nu cred. Şi, tot ca unul din acela, presimt că alegerile au să fie câştigate de cei care vor face măcar puţintică dreptate. Un gram, un milimetru. De crima care se comite împotriva poporului român prin pensiile speciale nici nu mai vorbesc. Din păcate, am prea mulţi ani ca să mai sper c-o să prind ziua când cineva o să le taie, şi cred că şi fiu-miu e deja prea bătrân pentru asta.

Şi ce să vezi? Cam asta fiind starea de lucruri de la noi, vine premierul Moldovei şi ne spune verde-n faţă că România geme de cea mai mare corupţie din Europa, iar autorităţile noastre sar trei metri de cur în sus. Păi Ioan Chicu a spus în nouă cuvinte cam ce-aş fi vrut eu să povestesc în continuare pe vreo două coli ministeriale scrise de mână, pentru că şi despre asta aş fi vrut să vorbesc. Fiindcă ăsta-i adevărul. La noi nimic nu e corect, nimic nu e cinstit, nimic nu e frumos, nimic nu e drept şi nimic nu e cum ar trebui să fie. Toată lumea o vede, toată lumea o recunoaşte, dar nimeni n-o spune. De frică? Nu cred. Din comoditate şi prostie? Categoric, da!

Însă, peste toate astea, pe mine altceva mă întristează până la lacrimi: că dacă şi Chişinăul a ajuns să râdă de noi…

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •