Cuvinte

Sigur, atunci cînd nu “privim cu preocupare”, cuvintele au diferite rosturi şi rostuiri. Mai ales în diplomaţie. Sau în relaţiile publice. Sau în propagandă! Pentru că, nu-i aşa?, “la început a fost cuvîntul şi Dumnezeu era cuvîntul”. Astăzi privindu-l şi rostindu-l în oglinda răsturnată a contemporaneităţii, îl vedem pe dracu!

Preşedintele brazilian Lula Da Silva, cel care a fost adus la putere de “maşinăria progresistă” din jurul lui Biden (Sleepi Joe, cum îi spunea pînă mai ieri fosta vedetă de la Fox News Tucker Carlson, tras pe dreapta de sistem, brusc şi fără avertismente, în patria Primului Amendament – care interzice adoptarea oricărei legi care să stabilească o religie de stat, să împiedice exercitarea liberă a religiei, să îngrădească libertatea de exprimare, să limiteze libertatea presei, să interfereze cu dreptul la adunare pașnică sau să interzică dreptul la petiție adresată guvernului ), s-a exprimat de mai multe ori în favoarea unei păci urgente între Rusia şi Ukraina. Sigur, Lula face aceste declaraţii şi în contextul în care Brazilia (a doua economie a Emisferei Vestice, după cea a Statelor Unite!) este membru fondator al BRICS, coşmarul tot mai evident al capitalismului liberal. Dar, dacă eşti sănătos la cap, nu poţi să conteşti observaţiile preşedintelui brazilian: „E război în Europa. Şi nimeni de acolo nu vorbeşte despre pace”! Corect? Corect! Sau: „Eu nu ştiu a cui e Crimeea. A Ukrainei sau a Rusiei”, afirmaţie la care se adaugă comentariul „din redacţie” care spune că Crimeea este teritoriul ukrainean anexat ilegal de Rusia în 2014. Hopa! Aici am o problemă! Crimeea a fost „donată” Ukrainei în 1954 de preşedintele sovietic Nikita Hrusciov (cel care a bătut cu pantoful în masă!), ukrainean de origine. Crimeea a făcut parte din Rusia începînd cu anul 1783, cînd imperiul țarist o anexează în urma înfrîngerii forțelor otomane, pînă în 1954, cînd guvernul sovietic decide transferarea Crimeii de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse către RSS Ukraineană. Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfîrșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens! Potrivit documetelor oficiale, unul dintre motivele acestui transfer sună aşa: cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ukrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ukrainean”. La momentul cesionării, Crimeea era mai rusă decît a fost vreodată! Şi aşa a rămas! 

Buuun! Mă întorc la remarca „din redacţie” cu „teritoriul ukrainean anexat ilegal de Rusia în 2014”. Acest „adagio” produce multă bucurie în cancelariile de la Bucureşti şi îmi pun fireasca întrebare: dacă printr-o minune, Bucovina de Nord, Basarabia de Sud, Bugeacul şi Cetatea Albă ar reveni la Patria-Mamă, toţi lătrăii cancelariilor de pe Dîmboviţa, care nu stăpînesc noţiunile, ar înjura „anexarea ilegală a teritoriilor ukrainene de către România”? Mă tem că DA! Şi le este prea greu să înţeleagă, nici nu-i interesează, important este ritmul şi pasiunea tangoului argentinean!, că astăzi este clar pentru toată lumea, deși nu toată lumea vorbește despre asta cu voce tare, că nu este vorba deloc despre Ukraina, ci despre modul în care relațiile internaționale vor continua să fie construite fie prin formarea unui consens stabil bazat pe echilibru și interese, fie prin promovarea agresivă şi explozivă a hegemoniei! Problema ukraineană nu poate fi privită şi „vorbită” izolat de contextul geopolitic enunţat deja. Capitalismul liberal (cea mai bună dintre lumi şi, pentru copleşitor de mulţi dintre noi, singura pe care-o cunoaştem! La care se adaugă, din păcate, o grupare neocons, la Casa Albă, care ar dori Estul Lumii împărţit în bucăţi!) se confruntă direct, de această dată, cu Multilateralismul BRICS, ţări care au învăţat din sloganurile trîmbiţate cu obstinaţie spre Lumea a Treia, timp de decenii, cum că multilateralismul presupune respectarea Cartei ONU în toată interconectarea principiilor ei. Rusia, care astăzi deţine preşedinţia Consiliului de Securitate, a explicat clar, prin vocea ministrului de externe Serghei Lavrov, sarcinile pe care le urmărește în cadrul unei operațiuni militare speciale, sau pentru cei care nu suportă această formulă, deontologii presei româneşti post-adevăr, special military operation: să elimine amenințările create de NATO de ani de zile la adresa securității directe la granițele Rusiei europene și să protejeze oamenii (din Donbas!) care au fost lipsiți de drepturile lor, proclamate prin convențiile ONU, de amenințările directe cu exterminarea și expulzarea de pe teritoriul pe care strămoșii lor au trăit timp de secole. „Am spus sincer ce și pentru cine luptăm”, au fost cuvintele lui Lavrov în faţa Consiliului de Securitate al ONU. Cu subiect şi predicat! 

În războiul despre care vorbim şi scriem de peste 400 de zile, cuvintele sînt arme la fel de letale precum gloanţele.