Ajun, acum 40 de ani

Mario Balint

Pe 24 decembrie se împlinesc 40 de ani de la invazia trupelor sovietice în Afghanistan. De fapt, doar SPETSNAZ-ul a luat cu asalt Palatul prezidențial, înregistrînd și o victimă! Pe 27 decembrie, de Sfîntul Ștefan, un contingent limitat al Armatei a 40-a, special constituită și imperfect dotată, rodată și sprijinită, intra prin Trecătoarea Salang. Îmi amintesc acea seară, de Ajun, cu tata ascultînd Europa Liberă care transmitea despre invazia sovieticilor în Afghanistan, la un aparat de radio Orion, instalat pe caloriferul din sufragerie. Evident, îi înjura copios pe ruși, deși, probabil habar nu avea despre Afghanistan și nici prin cap nu îi trecea atunci ce consecințe peste zeci de ani, urma să aibă acxea invazie!

Pentru că, tot ce se întîmplă în ultimii 20 de ani, din punct de vedere al securității internaționale, inclusiv participarea militarilor români în Afghanistan, din 2002, decurge din atacul din acel Ajun.

Teritoriul cu relief predominant muntos – lanţul Hindukush -, ceva cîmpii aride şi podiş, locuit în văile verzi şi fertile de pe lîngă unele oraşe, nu a prea cunoscut pacea. Plasarea strategică a ţării a fost motiv de ocupaţie pentru Darius cel Mare, Alexandru Macedon, apoi pentru arabii care au adus Islamul; au urmat mongolii cei aprigi, Ginghis Han şi Timur Lenk, împărţirea teritoriului cu Iranul.

Statul afghan paştun – populaţia majoritară – este constituit în anul 1747, sub conducerea lui Ahmad Shah Durrani, iar secolul al XIX-lea este marcat în istoria afghanilor de războaiele cu Marea Britanie, dornică să-şi sporească portofoliul de supuşi; parţial i-a reuşit, dar în 1919, după cel de-al treilea război afghano-englez, Afghanistanului îi este recunoscută independenţa.

Pînă în 1929 se fac unele reforme, conducătorii se tot schimbă unii pe alţii şi astfel ajungem în 1973, cînd vărul regelui Mohammad Zahir Shah îi ia acestuia locul şi se proclamă preşedinte. Afghanistanul devine din monarhie republică.

Apoi, la 27 aprilie 1978, puterea se schimbă din nou, conducerea fiind preluată de Partidul Democrat al Poporului, cu doctrină comunistă. Şi de această dată apar neînţelegeri care au drept rezultat două facţiuni şi conflict intern care escaladează spre război civil, în ciuda reformelor sociale (alfabetizarea populaţiei, drepturi politice pentru femei, etc.) şi agrare.

Intrarea trupelor sovietice în Afghanistan, la 24 decembrie 1979, la cererea expresă a conducerii legitime afghane, are loc tocmai pe fondul acestui climat belicos, profund instabil, ca suport pentru restaurarea echilibrului politic intern. Conducerea este preluată de către şeful celeilalte tabere din Partidul Democrat, Babrak Karmal; problema este că şi opoziţia se organizează, ceea ce sugerează prelungirea conflictului deja în plină exprimare.

Prin urmare, se disting două tabere – Partidul Democrat Popular din Afghanistan, aflat la putere, şi mujahedinii, rebelii islamişti, cărora li se alătură Al-Qaida, organizaţie fondată în 1988, special pentru a întări rezistenţa anti-sovietică în Afghanistan, şi, mai tîrziu, talibanii, derivaţi din mujahedini, după 1993. Fireşte, toată opoziţia este finanţată şi înarmată copios de către SUA, Marea Britanie, Egipt, Pakistan, Arabia Saudită (Osama era saudit, plin de bani şi în relaţii excelente cu CIA). De exemplu, armele ajungeau la mujahedini de la CIA, via serviciile secrete pakistaneze.

La 4 mai 1986, Karmal este înlăturat şi la putere ajunge Mohammad Najibullah, ultimul conducător comunist. El va demisiona în anul 1992, nu înainte de a asista la retragerea trupelor sovietice din Afghanistan, după Acordul de la Geneva, la 15 mai 1988 şi la 15 februarie 1989.

Războiul civil din această ţară, început în 1978, continuă şi în ziua de astăzi, după ce talibanii au cîştigat puterea în 1996, instituind un regim dur, bazat pe Sharia (legea islamică). Este drept că unii combatanţi s-au schimbat; talibanii au fost susţinuţi de SUA cît timp au acţionat antisovietic. Ulterior, Afghanistanul a devenit o veritabilă pepinieră pentru teroriştii fundamentalişti, iar americanii s-au trezit cu “bomba teroristă” în braţe!

Că luptătorii Armatei a 40-a Sovietice (cei aproximativ 642.000 de soldaţi detaşaţi) nu au avut viaţă uşoară în acest conflict este deja bine ştiut. Ce se ştie foarte puţin (oare de ce?) este ajutorul concret dat populaţiei şi statului afghan de către Uniunea Sovietică atît înainte, cît şi în timpul conflictului cu opoziţia afghană – drumurile, podurile, spitalele şi şcolile construite, permanenta asistenţă pe toate planurile! Prezenţa militarilor sovietici în Afghanistan a costat URSS aproximativ 50 de miliarde de dolari USA (adică 15 milioane de dolari pe zi).

Cei 9 ani de confruntare sovieto-mujahedină au însemnat morţi în ambele tabere (14.000 de militari sovietici şi circa 1 milion de combatanţi afghani), precum și peste cinci milioane de civili afghani refugiaţi în Iran şi Pakistan, pierderi materiale importante. Ceea ce iniţial părea a fi o intervenţie rapidă (la cerere), de restabilire a ordinii într-o ţară vecină şi prietenă, s-a transformat într-un război de gherilă.

Mujahedinii, sprijiniţi de SUA, Marea Britanie, Egipt şi Arabia Saudită cu arme, bani, consilieri militari şi instrucţie în tabere speciale de antrenament, au întreţinut conflictul armat, organizîndu-se în grupuri care au hărţuit fără încetare unităţile armate sovietice.

Cînd implicarea URSS nu a mai fost considerată oportună de către conducătorii săi, armata sovietică a fost retrasă (15 februarie 1989). Ulterior, după demisia lui Najibullah în 1992, Afghanistanul a intrat pe mîna “aliaţilor” săi. Războiul continuă!