Ticăloșii este titlul unui film românesc (nici nu se putea altfel!) din 2007, regizat de Șerban Marinescu după un scenariu inspirat din romanul „Ciocoii noi cu bodyguard” al lui Dinu Săraru. Rolurile principale sunt interpretate de actori emblematici: Ștefan Iordache, Dorel Vișan, Horațiu Mălăele, Mircea Diaconu, Răzvan Vasilescu, Gheorghe Dinică, Monica Davidescu, Mircea Albulescu, Mitică Popescu, Valentin Popescu și Tomi Cristin. Acțiunea filmului se concentrează în jurul unui om de afaceri influent, care finanțează campaniile electorale ale partidelor politice și care, fiind nemulțumit de faptul că partidul de guvernămînt nu și-a onorat promisiunile preelectorale, decide să finanțeze opoziția la următoarele alegeri. Drept urmare, deținătorii puterii politice dispun arestarea lui și apoi îl elimină din combinațiile de afaceri. Astăzi, mecanismul funcționează identic în orice domeniu! Nu ești cine trebuie și ai performat? Nici o problemă! Vine procurorul, te ia și locul tău este ocupat urgent! Nu rezistă decît cei care au prins locuri pe viață! Ca la cimitir!
Dincolo de împărțirea ciolanului, de conservarea sau revenirea unor șefi toxici în fotoliile calde ale misecuvenismului de stat, ar trebui să fie vorba de un transfer de imagine, credibilitate și prestigiu. Adică, dacă o instituție șchioapătă, aduci în fruntea ei o personalitate care s-o împrumute, s-o crediteze cu propria imagine, cu propriul prestigiu. Ideal este ca instituțiile puternice să primească în fruntea lor Oameni puternici, personalități remarcabile în domeniu, care să consolideze și să se impună pe mai departe. Este o proiectare a forței, exemplificată în sistemul militar naval de portavioane! Din păcate, modelul practicat în România este, de multe ori, invers: instituții credibile primesc în fruntea lor niște nulități care-și transferă întreaga imagine pozitivă, secătuind instituția de prestigiu și, de cele mai multe ori, de resurse. Situația este extrem de gravă cînd este vorba de instituții strategice, fie că vorbim de Guvern sau de Televiziunea publică!
Continui să cred că astăzi, poate mai mult ca oricînd, este mare nevoie de instituții media publice solidare cu problemele urmăritorilor săi! Emisiuni care să cauterizeze rănile unei societăţi bolnave de lepră şi care-şi pierde, pe zi ce trece, bucăţi din trupul măcinat de disperare şi neîncredere în autorităţi. Un vîrf de lance al jurnalismului!
Piața audio-vizuală din România are în prezent mari probleme. Multe stații comerciale s-au tabloidizat excesiv pentru a putea face audiență și pentru a supraviețui. În acest moment s-ar fi simțit nevoia unei media publice puternice, o media care să poată investi în proiecte serioase ale știrilor, anchetelor, documentarelor, reportajelor, mă rog, tot conţinutul editorial care ar fi în slujba publicului plătitor de taxe şi impozite, a nevoilor lui imediate. O media publică nu ar trebui să fie constrînsă în nici un fel să fie avocatul cetăţeanului obişnuit care să se exprime direct, oricînd are nevoie.
În condiţiile în care media private îşi stabilesc politica editorială în funcţie de interesele patronilor, media publice, la rîndul lor, sunt indispensabile într-un stat democratic, întrucît sunt un serviciu public de interes general. Media publice fac parte din structura de siguranță națională.
Dar ce mă plîng eu? Fără penali în funcţii publice. Şi nu în orice loc, ci taman în inima guvernului, la Secretariatul General!
Horațiu Gorun, secretarul general şi omul pe la care trec toate documentele din guvern, și-a tras consilier penal. Octavian Dragomir Petru a fost condamnat de ÎCCJ pentru „abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată și fals intelectual în legătură cu fapte de corupție în formă continuată”, în februarie 2015, la trei ani de închisoare cu suspendare și șase ani de supraveghere.
Angajat cu semnătura premierului Cîţu. Iar USR tace mîlc, Barna are şi el olecuţă de probleme cu iz penal… Întrebarea mea este: ce face SRI? Tace mîlc? Aceste derapaje, amenințări și vulnerabilități nu intră în sfera lor de activitate? Cine ar trebui să gestioneze un echilibru între onestitate și ticăloșie? Între patrioți și trădători? Indivizii toxici și ticăloși nu reprezintă o amenințare socială?
Ticăloșia duce la degradarea sănătății psihice a oamenilor, la mai multe concedii medicale și, în general, la performanță redusă. Și încă ceva important: într-un loc de muncă unde șeful e ticălos, comportamentul acestuia tinde să fie imitat! Deloc întîmplător, concentrarea lor maniacală pe performanță duce la rezultate. Dar cu ce cost… Peste tot în lume sînt încurajați „workoholicii”, agresivii și competitivii. Sînt promovați naricisiștii și cei fără multă empatie pentru cei de mai jos. Empatia te poate face mai „moale“, și nu sînt căutați!
Specialiștii spun că o instituție este condusă de un șef toxic atunci cînd: „conduce echipa numai cu bățul (niciodată „cu zăhărelul“). Lauda este rezervată numai celor puțini și aleși de el. Este obsedat de micromanagement: stă cu ochii pe tine să vadă tot ce faci, în orice etapă. Are o ambiție bolnavă, vrea să fiți primii, să faceți profit imediat, cu orice cost. Tolerează și chiar încurajează turnătoria, bîrfa, micul conflict și bullying-ul. Deseori e inconsecvent, uită ce a dispus și zice că ai uitat tu ce a decis el și nu ai dus la bun sfîrșit. Creează o cultură a competiției de dragul competiției. Nu-l interesează angajatul dincolo de performanța profesională. Consideră că cine muncește pentru el poate fi ușor înlocuit (și o spune), e o simplă unealtă pentru atingerea scopurilor. Fericirea angajaților e un moft. Nu-l interesează echilibrul dintre viața la muncă și viața personală. Conduce prin frică. Pedepsește arbitrar. Deseori minte prin omisiune, comunică puțin, și se așteaptă să îi fie ghicite gândurile. Ca atare, în organizațiile unde taie și spânzură acest tip de șef, se vede cu ochiul liber stresul, absenteismul, sindromul de burn-out. Oamenii uită să-și mai ia vacanțe”.
O astfel de descriere se potrivește perfect nulităților despre care vorbeam la început și care confiscă imaginea instituției (și resursele!) spre folosință proprie. Ei se cred veșnici. Ca la cimitir!